Bătrânul i‑a zis fratelui: Fiule, drumul nu se pierde niciodată, se pierde doar omul care nu mai privește înainte. Drumul spre Hristos nu este o potecă pe pământ, ci o direcție a inimii. Când inima se întoarce spre El, chiar și rătăcirea devine început de drum, iar când inima se întoarce spre lume, chiar și drumul drept devine rătăcire. Să știi că nu trebuie să găsești drumul, ci să-L lași pe Hristos să te găsească pe tine, fiindcă El nu caută pe cei care știu unde merg, ci pe cei care nu mai știu cum să se întoarcă. Maica Domnului nu arată drumul cu degetul, ci cu inima și când o chemi, ea nu îți spune „mergi acolo”, ci „vino cu mine”, iar Sfinții nu sunt indicatoare, ci tovarăși de drum.
Apoi bătrânul a rostit: Fiule, drumul spre Hristos începe în clipa în care încetezi să mergi singur.
Apoftegmă
Un frate a zis bătrânului: Părinte, cum să-mi aduc aminte drumul, dacă l-am pierdut?
Bătrânul i-a răspuns: Fiule, omul modern nu pierde drumul pentru că nu-l știe, ci pentru că nu mai are timp să-l caute și aleargă după toate drumurile lumii, dar nu mai apucă să meargă pe niciunul. Să știi că drumul spre Hristos nu se vede cu ochii, ci se aprinde în inimă și inima nu se aprinde de la ecrane, ci de la rugăciune. Omul modern își pune GPS pentru orice destinație, dar nu mai pune genunchii la pământ pentru singura destinație care contează și apoi se miră că nu găsește calea. Maica Domnului nu te lasă să rătăcești, dar nici nu te poate conduce dacă nu vrei să mergi, iar Sfinții nu te trag înainte, ci te așteaptă până când te hotărăști să pornești.
Apoi bătrânul a spus: Fiule, drumul spre Hristos nu se pierde, ci doar se acoperă cu praful nepăsării.
Fratele s-a cutremurat și a zis în sine: Cum să curăț praful acesta, dacă s-a strâns cu anii?
Pustia Inimii 