Identitate, ego și rătăcirea omului modern

Suflete al meu, ascultă cuvânt greu, căci vremea e bolnavă și omul e mai rătăcit ca oricând. Omul de azi nu mai știe cine este și asta nu pentru că nu ar avea identitate, ci pentru că are prea multe măști și fiecare mască cere sânge, atenție, validare, comparație, zgomot. Omul modern nu mai trăiește din inimă, ci din reacțiile altora, nu mai respiră aer, ci păreri, nu mai caută adevărul, ci confirmarea, nu mai caută liniștea, ci stimularea, nu mai caută pe Dumnezeu, ci pe sine și astfel, suflete, omul a ajuns străin de el însuși. Ego-ul este cea mai mare boală a vremii, nu ego-ul psihologic, care ține omul în picioare, ci ego-ul umflat, deformat, îndumnezeit. Ego-ul care spune „Eu merit”, „Eu trebuie să fiu văzut”, „Eu trebuie să fiu apreciat”, „Eu sunt special”, „Eu sunt centrul lumii”, acest „eu” nu e omul, ci idolul lui și omul își slujește idolul cu o fidelitate pe care nu o dă nici lui Dumnezeu, nici aproapelui, nici sieși. Psihologic, omul modern e rupt în două, pe dinafară puternic, sigur, vocal, pe dinăuntru fragil, anxios, gol. De ce? Pentru că identitatea lui nu e zidită pe adevăr, ci pe comparații, competiție, imagine, performanță, aparență și orice identitate construită pe nisip se prăbușește la prima suflare a realității. Moral, omul modern nu mai are centru, nu mai are repere, nu mai are limite, nu mai are rușine, nu mai are frică de sine, dar are frică de lume, nu mai are frică de păcat, dar are frică de eșec, nu mai are frică de Dumnezeu, dar are frică de părerea oamenilor și atunci, suflete, cum să nu se piardă? Duhovnicesc, omul modern e cel mai sărac dintre toți și asta nu pentru că nu ar avea acces la Dumnezeu, ci pentru că nu mai are spațiu pentru El, inima e ocupată, mintea e ocupată, timpul e ocupat, simțurile sunt ocupate, voia e ocupată și ego-ul e pe tron, dar Dumnezeu nu intră acolo unde omul se așază ca împărat. Adevărul cel mai aspru suflete al meu, ascultă: nu poți afla cine ești până nu încetezi să fii ceea ce îți imaginezi, iar identitatea adevărată nu se naște din aplauze, succes, imagine, performanță, statut, online, ci din tăcere, smerenie, adevăr, pocăință, curățirea inimii, întâlnirea cu Dumnezeu, căci omul nu se descoperă pe sine în oglindă, ci în lumina harului. Suflete al meu, dacă vrei să te regăsești, încetează să te mai construiești, dacă vrei să te vindeci, încetează să te mai afirmi, dacă vrei să iubești, încetează să te mai pui pe tine în centru, căci acolo unde e ego, nu e loc pentru dragoste și acolo unde nu e dragoste, nu e Dumnezeu, și acolo unde nu e Dumnezeu, omul devine o umbră care se crede lumină.