Bătrânul i‑a zis fratelui: Fiule, praful nu se strânge într-o zi, dar nici nu se curăță într-o zi. Praful se așază încet, dar pleacă repede când vine lumina. Să știi că praful nepăsării nu se dă jos cu efort, ci cu întoarcere. Când inima se întoarce spre Hristos, praful cade singur, așa cum cade bruma când răsare soarele. Nu te teme că s-a strâns mult căci Hristos nu numără anii pierduți, ci clipa în care te întorci. Maica Domnului nu privește cât ai stat în întuneric, ci cât de sincer vrei să ieși la lumină, iar Sfinții nu te întreabă de ce ai lăsat praful să se adune, ci îți arată cum să ridici prima mătură, rugăciunea.
Apoi bătrânul a rostit: Fiule, praful nu e rușinea ta, ci dovada că Hristos te-a așteptat.”
Apoftegmă
Un frate a zis bătrânului: Părinte, cum să curăț praful acesta, dacă s-a strâns cu anii?
Bătrânul i-a răspuns: Fiule, omul modern nu se teme de praf, ci de liniștea în care praful se vede. De aceea fuge mereu, ca să nu vadă ce a lăsat în urmă, dar să știi că praful sufletului nu se curăță cu șervețele spirituale, ci cu lacrimi adevărate. O singură lacrimă de pocăință șterge mai mult decât o mie de rezoluții. Omul modern spală ecranul telefonului în fiecare zi, dar nu mai spală ecranul inimii cu anii și apoi se miră că nu-L mai vede pe Hristos. Maica Domnului nu cere să fii curat, ci să vrei să fii curățit, iar Sfinții nu te judecă pentru praful tău, ci se bucură pentru fiecare fir pe care îl lași în urmă.
Apoi bătrânul a rostit un cuvânt: Fiule, praful nu te pierde, te pierde doar obișnuința cu el.
Fratele a zis în sine: Cum să nu mă mai obișnuiesc cu praful, dacă m-am obișnuit cu mine însumi?
Pustia Inimii 