Fratele meu, să știi că nu gândul te scoate din rugăciune, ci iubirea ta pentru el, nu te minți — mintea nu fuge singură, ci tu o trimiți. Gândul nu are putere să te tragă, dar are destulă dulceață cât să te facă să-l alegi și tu îl alegi, pentru că încă îți place mai mult vorba cu tine decât chemarea lui Hristos. Asta e rana, nu că vin gândurile, ci că tu le primești ca pe niște oaspeți dragi, le deschizi ușa, le pui masă, le dai loc în capul mesei, iar rugăciunea o lași în prag, ca pe un cerșetor și apoi spui că „te-au biruit gândurile”. Nu te-au biruit, ci tu le-ai dat biruința. Când spui „nu mai zic rugăciunea pentru că gândul e dulce”, ai spus adevărul despre tine, adică îți place dulcele minții mai mult decât amărăciunea pocăinței și i până nu recunoști asta, nu te vei ridica. Dar dacă ai văzut asta, ai făcut deja primul pas spre libertate căci omul se vindecă abia când vede cine îl stăpânește și ai văzut că nu gândul te stăpânește, ci plăcerea ta pentru el și dacă tu ai ales gândul, poți să alegi și rugăciunea nu cu sentiment, nu cu dulceață, ci cu tăierea voii. Să știi însă că rugăciunea nu se așază în cel ce o spune doar când îi convine, ci se așază în cel ce o spune când nu-i convine, când îl doare, când îl arde, când mintea urlă după altceva atunci se vede cui slujești — lui Hristos sau gândului dulce. Părinții spuneau: „Gândul dulce e momeala, înghițitura e a ta.” Și tot ei ziceau: „Nu gândul te scoate din rugăciune, ci iubirea ta pentru el.” De aceea, fratele meu nu te mai certa cu gândurile, certa-te cu alegerea ta și când vezi că ai ales greșit, nu te tângui, nu te explica, nu te scuza spune doar atât: „Am ales gândul. Mă întorc.” Și întoarce-te. Acolo începe libertatea, acolo începe rugăciunea adevărată și acolo începe omul nou.
Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!
Pustia Inimii 