Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul! Rugăciunea inimii fără metanier, în mijlocul lumii

Fraților iubiți întru Hristos, scriu vouă nu dintr-o liniște de chilie, ci din pustia inimii, care a învățat să strige către Dumnezeu chiar în mijlocul lumii, căci adevărata pustie este inima, și lupta cea mare nu este doar cu foamea și cu somnul, ci cu gândul risipit, cu aducerea aminte a răului și cu uitarea de Dumnezeu.

Rugăciunea inimii fără metanier este o sabie nevăzută

Metanierul este o unealtă, dar vine o vreme când Dumnezeu îngăduie să ne luptăm fără el, ca să vedem dacă rugăciunea s-a înrădăcinat în inimă sau doar în degete. Atunci începe lupta cea nevăzută, fără sprijinul ritmului, fără atingerea nodurilor, doar cu mintea și inima goale, chemând Numele Domnului în tăcerea gândurilor.

Această rugăciune fără metanier este ca mersul pe apă, dacă nu ții privirea la Hristos, te scufunzi și gândurile vin ca valurile, aducerea aminte a păcatelor sau a grijilor te trage în jos, iar mintea fuge ca o pasăre speriată.

Lupta cu gândul și adunarea minții

Sfântul Nil Ascetul spune: „Rugăciunea este izgonirea gândurilor.”, dar cum să le izgonim când ele vin ca un roi de viespi? Cum să adunăm mintea când lumea ne trage în toate părțile? Trei arme avem: Trezvia – adică veghea lăuntrică, atenția continuă la mișcările minții unde să nu lăsăm niciun gând să intre fără să-l cercetăm: „E de la Dumnezeu? E de la trup? E de la vrăjmaș?” Smerenia – căci gândurile se hrănesc din mândrie și cel ce se vede pe sine păcătos nu se miră de ispite, ci le primește ca pe o oglindă a propriei căderi. Chemarea Numelui – chiar și fără cuvinte, chiar și în șoaptă, chiar și în suspin: „Iisuse, miluiește-mă!”Aceasta este săgeata care străpunge întunericul.

Rugăciunea în viața socială și pustia din mijlocul orașului 

Mulți se întreabă: „Cum să mă rog în lume, când sunt înconjurat de zgomot, de oameni, de griji”, dar oare nu și în pustie veneau gândurile? Nu și acolo se luptau părinții cu aducerea aminte a lumii, cu dorințele, cu trecutul? Viața socială nu este piedică, ci prilej de nevoință, iar în mijlocul oamenilor, rugăciunea inimii devine respirație duhovnicească. În metrou, în birou, în piață, în tăcerea gândului sau în tumultul vorbelor, inima poate șopti: „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă”!Dar pentru aceasta trebuie să ne păzim simțurile, căci prin ele intră împrăștierea, să ne facem rânduială să dedicăm câteva minute de rugăciune dimineața, la prânz, seara, ca să nu se stingă candela, să ne întoarcem mereu la Nume, chiar și după cădere, chiar și după uitare.

Lupta cu aducerea aminte

Aducerea aminte este o sabie cu două tăișuri, care poate fi amintirea păcatelor care ne smerește, dar și amintirea răului, care ne tulbură, poate fi nostalgia după lume, care ne răcește, sau amintirea morții, care ne trezește. Sfântul Marcu Ascetul zice: „Adu-ți aminte de Dumnezeu mai des decât respiri.” Iar Sfântul Ioan Scărarul adaugă: „Când mintea ta se lipește de Dumnezeu, atunci și în somn se roagă.”

Fraților, să nu ne descurajăm dacă rugăciunea pare slabă, dacă gândurile ne biruie, dacă metanierul lipsește. Lupta este semnul vieții, căderea nu e moarte, ci prilej de ridicare, așadar să ne întoarcem mereu la Numele Domnului, cu suspin, cu lacrimă, cu răbdare: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Aceasta este ancora noastră în mijlocul furtunii, aceasta este lumina noastră în întunericul gândurilor, aceasta este viața inimii noastre. Amin.