Și bătrânul a răspuns: Focul lumii mistuie ceea ce atinge, lemnul se face cenușă, fierul se topește, iar omul se slăbește, dar focul lui Dumnezeu nu mistuie, ci luminează. Așa este și prietenia în Hristos, ea arde, dar nu consumă, încălzește fără să stingă și luminează fără să lase întuneric.
Prietenia omenească, dacă nu se sprijină pe rugăciune, se hrănește din patimă, din interes, din plăcere și atunci, ca o flacără fără hrană, se stinge, dar prietenia în Hristos nu are nevoie de altă hrană decât de El, și pentru că El este nesfârșit, prietenia aceasta nu se mistuie, ci rămâne vie. De aceea, frate, când vezi că dragostea ta pentru aproapele nu slăbește, ci se întărește chiar și în necaz, să știi că nu tu o ții, ci Hristos o ține și atunci prietenia voastră nu mai este a voastră, ci a Lui, și ce este al Lui nu se mistuie, ci arde veșnic.
Apoftegmă – Bătrânul a zis: Prietenia în Hristos este ca tăcerea pustnicului, nu se aude, dar strigă până la cer.
Fratele, neînțelegând pe deplin, întreabă „Cum poate tăcerea să strige până la cer?”
Pustia Inimii 