Suntem obosiți și trăim într-o lume obosită. Nu doar trupul ne este istovit, ci și mintea, și inima, și nădejdea, iar Scriptura spune limpede: „Ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește.” (2 Petru 2,19). Dacă oboseala ne biruiește, atunci ea ne devine stăpână și mulți dintre voi simțiți asta, oboseala care nu trece nici după somn, oboseala care vine din griji, oboseala care vine din comparații, oboseala care vine din fuga după validare, oboseala care vine din frică, oboseala care vine din lipsa de sens, nu e doar o oboseală a mușchilor, ci o oboseală a sufletului.
De ce suntem atât de obosiți?
Omul nu obosește doar pentru că muncește mult, ci pentru că trăiește dezbinat în sine. Oboseala cea mai grea vine din a vrea să fii peste tot, a încerca să mulțumești pe toți, a purta măști, a fugi de tine însuți, a nu avea un centru, a nu avea un „acasă” în inimă. Tânărul de azi nu e mai slab decât cel de ieri, dar e mai risipit, mai fragmentat, ai rupt în bucăți și un vas spart nu poate ține apă, oricât ai turna în el.
Căile pe care omul le încearcă pentru a scăpa de oboseală
De la tinerii din cetate până la cei din sate, am văzut aceleași încercări, distracții fără număr, căutarea plăcerilor, consumul de lucruri, schimbarea continuă a mediului, fuga în virtual, izolarea, perfecționismul, autosuficiența, toate acestea sunt ca apa sărată cu cât bei mai mult, cu atât îți este mai sete. Omul caută odihnă în lucruri care nu pot odihni, caută pace în locuri care nu pot da pace, caută sens în lucruri care nu au sens în ele însele.
Există o singură cale care rupe lanțul oboselii, în pustia cea adâncă (pustia inimii ) am înțeles că odihna nu este un loc, nici o activitate, nici o tehnică, nici o strategie psihologică, odihna este o Persoană, odihna este Hristos, și El nu spune „Vă dau o metodă.”, „Vă dau o tehnică,”„Vă dau un program.”, ci spune „Veniți la Mine… și Eu vă voi odihni.”, odihna nu se învață – dihna se primește, odihna nu se construiește – dihna se trăiește în relație.
Cum se odihnește omul în Hristos?
Prin a-și aduce inima înapoi la sine, nu poți intra în odihna lui Hristos dacă ești împrăștiat în mii de direcții, începe prin a te aduna, prin a respira, prin a sta o clipă în tăcere. Prin rugăciune simplă nu rugăciuni complicate, nu cu formule, ci un suspin – „Doamne, sunt obosit. Ia-mă în brațele Tale.” Prin a renunța la povara pe care nu trebuie să o porți pentru că multe poveri nu sunt ale tale, le-ai luat pentru că lumea ți le-a pus în spate, Hristos nu te cheamă să fii Atlas. Prin a-L lăsa pe Hristos să fie centrul vieții tale și când El devine centrul, toate celelalte se așază în jurul Lui și ordinea aduce pace, iar pacea aduce odihnă. Prin a trăi prezentul deoarece oboseala vine adesea din trecutul pe care îl târâm și din viitorul pe care îl proiectăm, Hristos este „Eu sunt”, nu „Eu am fost” sau „Eu voi fi”.
Tânărule, lumea în care trăiești este obosită pentru că aleargă fără țintă, dar tu nu ești chemat să alergi fără sens, ești chemat să mergi cu Hristos, nu te teme de oboseala ta, ea nu este un dușman, ci un semnal, un clopot care îți spune: „Întoarce-te acasă, întoarce-te la Hristos.” În pustia inimii am învățat că omul nu se odihnește atunci când încetează să muncească, ci atunci când încetează să se împotrivească lui Dumnezeu. Când încetezi să lupți singur, când încetezi să porți poveri care nu sunt ale tale, când încetezi să cauți în lume ceea ce doar Dumnezeu poate da, atunci oboseala cade ca o haină veche și sufletul tău respiră din nou pentru că odihna nu este absența efortului, ci prezența lui Hristos.
Pustia Inimii 