Fraților iubiți, pacea Domnului nostru Iisus Hristos să se sălășluiască în inimile voastre, ca o rouă lină ce cade peste iarba arsă de arșița zilei. Căci știu că trăiți în orașe mari, în zgomot și în alergare, și sufletele voastre se lovesc de ziduri, de griji, de oameni, de gânduri, precum valurile de stânci și știu că între voi sunt unii care iubesc, dar nu știu cum să iubească; care caută, dar nu știu ce caută, care se văd pe ei înșiși doar prin ochii altora și se pierd. Scriu aceste cuvinte din pustia inimii mele, și anume că omul nu se vede pe sine decât atunci când vede pe celălalt în Dumnezeu, și că iubirea adevărată este o orbire sfântă, în care nu te mai vezi pe tine, ci vezi pe celălalt ca pe o icoană vie a lui Hristos.
ÎNCEPUTUL IUBIRII ȘI PIERDEREA DE SINE
Fraților iubiți fiți cu luare‑aminte, căci începutul iubirii nu este în om, ci în Dumnezeu, omul doar simte o tresărire, o chemare, o mișcare lăuntrică asemenea unei adieri ce clatină frunza, dar vântul nu este al frunzei așa și iubirea, ea se naște în Dumnezeu și se arată în om. De aceea, cel ce iubește cu adevărat nu spune niciodată: „Eu am început să iubesc”, ci mai degrabă „Domnul m‑a scos din mine și m‑a dus spre tine.” Așa începe orice iubire curată printr‑o ieșire din sine, printr‑o dez‑centrate, printr‑o mutare a inimii din locul ei obișnuit.
Omul nu poate vedea cerul dacă stă cu fața lipită de pământ, tot așa, omul nu poate iubi dacă rămâne închis în sine, căci sinele, atunci când este singur, devine o peșteră întunecoasă, în care gândurile se înmulțesc ca liliecii, dar când omul iubește, iese din peșteră, iese la lumină, iese spre celălalt și atunci se întâmplă o minune, nu se mai vede pe sine, ci îl vede pe celălalt, aceasta este prima treaptă a iubirii, dez‑ocuparea de sine.
Omul nu se vede pe sine în mod drept, mintea lui este o oglindă aburită de patimi, iar inima lui este o apă tulbure, dar când iubește, oglinda se limpezește, apa se liniștește și atunci omul se vede pe sine în ochii celuilalt, precum cerul se vede în lacul liniștit. De aceea spun: „Te iubesc de nu mă văd decât prin tine”, căci în ochii tăi mă văd așa cum nu m‑am văzut niciodată, chemat, dorit, viu și nu este mândrie aceasta, ci smerenie, căci smerenia adevărată nu vine din dispreț de sine, ci din uimire față de celălalt.
Lumina nu vine din ochi, ci din inimă, ochii doar o primesc așa și în iubire omul nu vede cu adevărat pe celălalt prin ochii trupului, ci prin lumina inimii și atunci vede ceea ce nu vedea înainte, vede frumusețea ascunsă, vede rana nevindecată, vede dorul nerostit, vede chemarea lui Dumnezeu în celălalt și se minunează și spune: „Doamne, cum de nu am văzut până acum?” Așa începe vederea duhovnicească, nu prin ascuțirea privirii, ci prin curățirea inimii.
Iubirea adevărată îl face pe om smerit, nu pentru că îl micșorează, ci pentru că îl luminează și când vezi lumina din celălalt, te rușinezi de întunericul tău, când vezi frumusețea lui, îți vezi urâțenia, când vezi curăția lui, îți vezi neputința, dar această rușine este dulce, această smerenie este luminoasă, această micșorare este început de creștere, așa se naște omul nou nu prin efort, ci prin uimire.
Libertatea nu este să faci ce vrei, ci să nu mai fii robul tău, iar iubirea este cea dintâi care rupe lanțurile ego‑ului. Când iubești, nu mai ești centrul lumii tale, nu te mai întrebi: „Ce vreau eu?” ci: „Ce este bine pentru tine?” Și atunci se întâmplă o minune, în loc să te pierzi, te regăsești, căci omul se găsește pe sine numai atunci când încetează să se caute.
Începutul iubirii este o ieșire din sine, o pierdere de sine, o dez‑ocupare de sine, dar această pierdere este începutul mântuirii, căci omul nu se mântuiește singur, ci prin celălalt, nu se vede singur, ci prin celălalt, nu se naște singur, ci prin celălalt de aceea spun: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci prin tine mă văd așa cum mă vede Dumnezeu.
Ochii inimii
Fraților iubiți, să știți că omul are două feluri de vedere una trupească și una duhovnicească. Vederea trupească este scurtă, obosită, schimbătoare, vede culori, forme, mișcări, dar nu vede adâncul. Vederea duhovnicească este lungă, liniștită, neclintită, vede ceea ce ochiul nu poate vedea dorul, rana, chemarea, lumina și această vedere duhovnicească nu se aprinde în om decât atunci când iubește, căci iubirea este lumina inimii și atunci omul începe să vadă nu doar cu ochii, ci cu ființa întreagă vede nu doar ce este, ci și ce poate fi, nu vede doar chipul, ci și icoana.
Când iubești pe aproapele, celălalt devine pentru tine o oglindă vie, nu o oglindă care îți arată fața, ci una care îți arată inima, în ochii lui vezi cine ești, cine ai fost și cine ești chemat să devii, de aceea spun: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci în tine se limpezește ceea ce în mine era tulbure. Omul nu se poate vedea pe sine în întuneric, dar când cineva te iubește, el aprinde o lumină în tine și atunci te vezi și te minunezi și te rușinezi și te vindeci.
Mulți dintre noi, fraților, purtăm răni vechi, ascunse, uitate, răni din copilărie, răni din tinerețe, răni din relații, răni din singurătate și aceste răni ne-au făcut să nu mai vedem pe voi înșivă, ne-am obișnuit cu întunericul, cu frica, cu neîncrederea, dar când cineva ne iubește cu iubire curată, el ne vede altfel, ne vede întregi, frumoși, demni, luminoși, ne vede așa cum ne-a gândit Dumnezeu înainte de cădere și atunci începe vindecarea, nu prin cuvinte, ci prin vedere, nici prin sfaturi, ci prin prezență, prin lumină așa cum soarele vindecă fără să atingă, tot așa iubirea vindecă fără să forțeze.
Omul se naște de multe ori, prima dată din trup, a doua oară din apă și din Duh, a treia oară din iubire, căci iubirea adevărată te naște din nou, te face alt om, te face să vezi altfel, te face să fii altfel. Când cineva te vede cu ochi curați, te naști, când cineva te vede cu ochi luminați, te ridici și când cineva te vede cu ochi smeriți, te înnoiești și atunci spui: „Prin tine m-am văzut pentru prima dată.” Aceasta este nașterea din iubire, nu o schimbare de trup, ci o schimbare de vedere.
Omul nu este doar trup și suflet, ci și taină și această taină nu se descoperă oricui, ci numai celui care iubește, căci iubirea este cheia inimii. Când iubești, vezi în celălalt nu doar omul, ci și chipul lui Dumnezeu, vezi lumina necreată care îl ține în ființă, vezi frumusețea pe care păcatul nu o poate șterge, vezi chemarea lui la sfințenie și atunci te închini, nu omului, ci lui Dumnezeu din om și spui: „Doamne, cât de mare ești în cel pe care îl iubesc!”
Două inimi nu se unesc prin cuvinte, ci prin vedere, când doi oameni se văd cu adevărat, se apropie, când se apropie, se ating, când se ating, se unesc, dar această unire nu este amestecare, ci luminare, nu este pierdere, ci împlinire, nu este confuzie, ci armonie așa cum două lumânări nu se sting una pe alta, ci fac mai multă lumină, tot așa două inimi unite în iubire nu se micșorează, ci se măresc.
Fraților, vederea prin celălalt este una dintre cele mai mari minuni ale iubirii, căci omul nu se vede pe sine decât atunci când este văzut de altul, nu se vindecă singur, ci prin celălalt, nu se naște singur, ci prin celălalt, nu îl vede pe Dumnezeu singur, ci prin celălalt, de aceea spun: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine,
căci prin tine văd ceea ce Dumnezeu a pus în mine, dar eu nu știam.
Când iubirea trece din inimă în rugăciune
Fraților iubiți, să știți că iubirea adevărată nu rămâne doar o emoție, nici doar o bucurie, nici doar o lumină, dacă este curată, ea se preface în rugăciune așa cum apa, când este încălzită, se ridică în abur, tot așa iubirea, când este aprinsă de Dumnezeu, se ridică în rugăciune și atunci omul nu mai iubește doar cu inima, ci și cu sufletul, și cu mintea, și cu trupul, toată ființa lui devine o singură chemare, un singur suspin, un singur nume așa începe liturghia lăuntrică.
În pustia de la Sfinții Părinți am învățat că liturghia nu se săvârșește doar în biserică, ci și în inimă, căci inima este altarul cel mai adânc al omului și când iubești, altarul acesta se aprinde se face cald, se face viu și atunci fiecare gând devine o cădire, fiecare respirație devine o ectenie, fiecare lacrimă devine un strop de vin, fiecare bucurie devine o proscomidie, fiecare durere devine o jertfă așa se săvârșește liturghia iubirii, în taină, în tăcere, în adânc.
Atunci când iubești cu adevărat, numele celui iubit devine rugăciune, nu îl rostești cu buzele, ci cu inima, nu îl spui, ci îl respiri, nu îl cauți, ci îl porți așa cum pustnicul spune neîncetat:„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, tot așa cel ce iubește spune în taină: „Doamne, păzește-l pe cel pe care îl iubesc.” și această rugăciune nu obosește, nu se întrerupe, nu se schimbă ea devine ritmul inimii și atunci spui: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci numele tău a devenit respirația mea.
Am învățat că pomenirea este mai puternică decât prezența, căci omul poate fi departe cu trupul, dar aproape cu inima, poate fi tăcut cu gura, dar strigător cu sufletul, poate fi nevăzut, dar neuitat așa este iubirea o pomenire neîncetată, nu te gândești la celălalt ca la un obiect, ci îl porți ca pe o icoană, nu îl ții în minte, ci în inimă, nu îl păstrezi ca pe o amintire, ci ca pe o prezență și atunci nu mai ești singur niciodată.
Fraților, să știți că iubirea care devine rugăciune devine și jertfă, nu jertfă dureroasă, ci jertfă dulce, nu jertfă de sânge, ci jertfă de voință, nu jertfă de trup, ci jertfă de ego. Când iubești, renunți la tine pentru celălalt, renunți la dreptatea ta pentru pace, renunți la voia ta pentru binele lui, renunți la mândria ta pentru smerenie, renunți la frica ta pentru curaj și această renunțare nu te micșorează, ci te mărește, nu te slăbește, ci te întărește, nu te goleşte, ci te umple așa se face jertfa iubirii în tăcere, în ascuns, în bucurie.
Iubirea adevărată nu unește doi oameni doar între ei, ci îi unește în Dumnezeu, căci Dumnezeu este spațiul în care două inimi se pot întâlni fără să se rănească, fără să se piardă, fără să se confunde. Când iubești în Dumnezeu, nu îl posezi pe celălalt, ci îl dăruiești lui Dumnezeu, nu îl controlezi, ci îl binecuvântezi, nu îl ții, ci îl lași liber, nu îl ceri, ci îl primești și atunci iubirea devine rugăciune, iar rugăciunea devine unire. Iubirea care nu devine rugăciune rămâne lumească, dar iubirea care se ridică la Dumnezeu devine lumină, devine pace, devine liturghie, iar în ea omul nu se pierde, ci se regăsește, nu se închide, ci se deschide, nu se stinge, ci se aprinde de aceea spun: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci iubindu-te, am învățat să mă rog.
Cei ce se tulbură când iubirea doare
Fraților iubiți, mulți dintre voi v-ați apropiat de iubire ca de o grădină înflorită, așteptând numai parfum, lumină și bucurie, dar să știți că orice grădină are și iarnă, și orice floare are și vânt, și orice iubire are și încercare, nu vă tulburați când iubirea doare, nu vă speriați când iubirea se întunecă, nu vă îndoiți când iubirea este pusă la încercare, căci iubirea care nu a trecut prin suferință este ca aurul nearătat la foc, frumos la suprafață, dar neîncercat în adânc.
Dumnezeu nu trimite încercări ca să ne piardă, ci ca să ne curețe, nici ca să ne slăbească, ci ca să ne întărească și să ne despartă, ci ca să ne unească mai adânc. Iubirea, dacă nu este trecută prin foc, rămâne amestecată cu egoism, cu frică, cu mândrie, cu așteptări, cu imaginații, dar când vine suferința, toate acestea se topesc, precum ceara la soare și rămâne doar ceea ce este adevărat. Omul nu se cunoaște pe sine în vreme de pace, ci în vreme de încercare când totul merge bine, inima tace, dar când vine suferința, inima vorbește atunci se vede cât de adâncă este iubirea, cât de curată este intenția, cât de tare este credința, cât de smerită este voința. Suferința nu aduce nimic nou în om, ci doar dezvăluie ceea ce era ascuns. Răbdarea este mama iubirii, căci iubirea fără răbdare este ca o flacără fără ulei: arde repede și se stinge repede, dar iubirea care rabdă, rabdă neînțelegerile, rabdă tăcerile, rabdă distanțele, rabdă slăbiciunile, rabdă căderile, rabdă propriile răni și în această răbdare se curăță și în această curățire se adâncește și în acest adânc se sfințește.
Multe iubiri se pierd nu din lipsă de simțire, ci din lipsă de smerenie, căci omul, când suferă, se închide, iar când este rănit, se apără și când este neînțeles, se îndreptățește, când este respins, se împietrește, dar iubirea adevărată se smerește, nu cere, ci așteaptă, nu acuză, ci înțelege, nu se închide, ci rămâne deschisă, nu se răzbună, ci binecuvântează și această smerenie nu este slăbiciune, ci putere.
Focul nu arde totul, ci doar ceea ce este stricăcios așa și suferința nu distruge iubirea, ci doar arde ceea ce nu era iubire, arde posesivitatea, arde gelozia, arde frica, arde mândria, arde așteptările nerealiste, arde iluziile și după ce arde tot ce era slab, rămâne ceea ce este tare, rămâne ceea ce este curat, rămâne ceea ce este sfânt așa se naște iubirea adevărată din cenușa ego-ului.
Suferința nu întunecă iubirea, ci o limpezește, când totul este ușor, omul vede doar suprafața, dar când vine încercarea, vede adâncul și atunci spune: „Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci în suferință am văzut cine sunt și cine ești.” Suferința nu este sfârșitul iubirii, ci începutul ei adevărat. Iubirea care nu a suferit este ca un pom fără rădăcini frumos la vedere, dar ușor de smuls, dar iubirea care a trecut prin suferință este ca un cedru al Libanului înalt, tare, neclintit, de aceea nu vă temeți de încercări, nu vă temeți de lacrimi, nu vă temeți de tăceri, nu vă temeți de distanțe, nu vă temeți de răni, căci toate acestea sunt unelte ale lui Dumnezeu, prin care El curăță, întărește și înalță iubirea voastră și atunci veți putea spune cu adevăr: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci prin suferință am învățat să iubesc cu adevărat.
Lumina care nu vine din lume
Iubirea omenească, oricât de frumoasă ar fi, rămâne mică dacă nu se ridică spre Dumnezeu, căci omul, prin sine, poate iubi până la un punct, dar dincolo de acel punct începe oboseala, frica, îndoiala, neputința. Numai Dumnezeu poate duce iubirea până la capăt, numai Dumnezeu poate face iubirea neobosită, numai Dumnezeu poate face iubirea veșnică de aceea, iubirea adevărată nu se oprește la cel iubit, ci trece prin el și se ridică spre Dumnezeu, precum fumul de tămâie care se înalță din altar.
Vederea duhovnicească nu este o facultate a minții, ci o lucrare a harului, omul vede cu adevărat numai atunci când Dumnezeu îi luminează inima și această luminare vine prin iubire. Când iubești curat, ochii inimii se deschid, când ochii inimii se deschid, vezi altfel, iar când vezi altfel, te schimbi și atunci începi să vezi nu doar trupul, ci și sufletul, nu doar chipul, ci și icoana, nu doar prezentul, ci și chemarea, nu doar omul, ci și Dumnezeu în om, aceasta este vederea în Dumnezeu, o vedere care nu se oprește la aparențe, ci pătrunde în adânc. Iubirea curată este o energie necreată, o rază din lumina lui Dumnezeu, nu este doar sentiment, nici doar dor, nici doar bucurie, este lumină, este foc, este viață.
Oameni simpli, neînvățați, care iubeau cu atâta curăție încât chipurile lor se luminau și nu era lumină trupească, ci lumină lăuntrică, nu era strălucire, ci transparență, nu era foc care arde, ci foc care încălzește așa este iubirea în Dumnezeu, o lumină care nu vine din lume și nu se stinge în lume.
Omul este adesea sfâșiat între minte și inimă, mintea vrea una, inima alta, mintea se teme, inima îndrăznește, mintea calculează, inima se dăruiește, mintea se îndoiește, inima crede, dar când iubirea se ridică spre Dumnezeu, mintea și inima se unesc, nu se mai luptă, ci se armonizează, nu se mai contrazic, ci se completează, nu se mai împart, ci se adună și atunci omul devine întreg și în această întregire vede limpede așa se naște vederea în Dumnezeu, din unirea minții cu inima în focul iubirii.
Omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar este chemat la asemănare. Chipul îl avem toți, iar asemănarea o dobândim prin iubire. Când iubești, te asemeni cu Dumnezeu, când ierți, te asemeni cu Dumnezeu, când rabzi, te asemeni cu Dumnezeu, când binecuvântezi, te asemeni cu Dumnezeu, când vezi lumina în celălalt, te asemeni cu Dumnezeu și atunci iubirea nu mai este doar un drum, ci o îndumnezeire.
Dumnezeu nu Se arată omului în mod obișnuit prin vedenii, ci prin oameni, prin chipul lor, prin lumina lor, prin bunătatea lor, prin răbdarea lor, prin tăcerea lor, prin suferința lor. Când iubești curat, îl vezi pe Dumnezeu în celălalt, nu ca pe o idee, ci ca pe o prezență, nu ca pe o doctrină, ci ca pe o lumină, nu ca pe un concept, ci ca pe o respirație și atunci spui: „Doamne, Tu ești în cel pe care îl iubesc.” Aceasta este vederea în Dumnezeu, o vedere care trece prin om și ajunge la Dumnezeu.
Omul este o taină ce nu poate fi cunoscut doar prin cuvinte, nici doar prin gesturi, nici doar prin timp, poate fi cunoscut numai prin iubire. Când iubești, intri în taina celuilalt, nu ca un intrus, ci ca un oaspete, nu ca un stăpân, ci ca un slujitor, nu ca un curios, ci ca un închinător și în această taină îl întâlnești pe Dumnezeu.
Iubirea care se ridică spre Dumnezeu devine lumină, lumina devine vedere, vederea devine înțelegere, înțelegerea devine pace, pacea devine îndumnezeire așa se împlinește omul nu prin puterea lui, ci prin iubirea care îl ridică la Dumnezeu, de aceea spun: Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, căci prin tine am învățat să-L văd pe Dumnezeu.
Cei ce trăiesc în mijlocul lumii
Cei ce trăiesc în orașe mari, în blocuri înalte, în străzi aglomerate, în birouri pline de zgomot, în relații complicate, în ritmuri care nu lasă inimii răgaz să respire și totuși, în mijlocul acestei lumi, noi căutăm iubirea, o căutăm ca pe o fântână în arșiță, ca pe o umbră în amiază, ca pe o liniște în furtună. Să nu vă rușinați de această căutare, să nu vă temeți de ea, să nu o ascundeți, căci dorul de iubire este dorul de Dumnezeu și cel ce iubește, chiar fără să știe, Îl caută pe Dumnezeu.
În pustie, liniștea te ajută să vezi limpede, în oraș, liniștea trebuie căutată în inimă, de aceea nu lăsați zgomotul lumii să vă stingă rugăciunea, nu lăsați graba să vă fure atenția, nu lăsați tehnologia să vă răcească inima, nu lăsați rutina să vă usuce iubirea. Faceți-vă timp pentru cel pe care îl iubiți, faceți-vă timp pentru voi înșivă, faceți-vă timp pentru Dumnezeu, căci iubirea moare nu din lipsă de simțire, ci din lipsă de timp.
Iubirea curată nu este sentimentalism, nici posesivitate, nici dependență, nici frică, iubirea curată este libertate, este lumină, este răbdare, este adevăr, este jertfă de aceea nu cereți de la celălalt ceea ce nici voi nu puteți da, nu transformați iubirea în pretenție, nu confundați apropierea cu controlul, nu confundați dorul cu gelozia, nu confundați sinceritatea cu impulsivitatea. Dacă vreți ca iubirea voastră să rămână vie, rugați-vă unul pentru altul, nu neapărat împreună, ci unul pentru altul, căci rugăciunea este firul nevăzut care leagă două inimi chiar și atunci când sunt departe. Spuneți în taină:
„Doamne, păzește-l pe cel pe care îl iubesc.” și Dumnezeu va păzi, Dumnezeu va lumina, Dumnezeu va întări, rugăciunea este cel mai mare dar pe care îl puteți face cuiva, mai mare decât cuvintele, mai mare decât gesturile, mai mare decât prezența.
În oraș iubirea suferă mai mult decât în pustie, suferă din cauza grabei, suferă din cauza stresului, suferă din cauza oboselii, suferă din cauza comparațiilor, suferă din cauza fricilor, suferă din cauza rănilor vechi, dar să știți că suferința nu este sfârșitul iubirii, ci începutul ei adevărat, căci iubirea care nu a suferit este superficială, iubirea care a suferit este adâncă, iubirea care a răbdat este tare, iubirea care a iertat este sfântă.
În oraș oamenii se privesc repede, superficial, grăbit, dar voi, dacă iubiți, opriți-vă, priviți-l pe celălalt cu atenție, priviți-l cu inimă, priviți-l cu lumină și veți vedea în el ceea ce nu vede nimeni, fragilitatea lui, frumusețea lui, chemarea lui, lupta lui, lumina lui, pe Dumnezeu în el, aceasta este vederea în Dumnezeu, să vezi în celălalt ceea ce Dumnezeu vede în el.
Iubirea nu este doar o bucurie, ci și un drum, nu este doar o emoție, ci și o lucrare, nu este doar un dar, ci și o chemare. Prin iubire ne mântuim, prin iubire ne curățim, prin iubire ne smerim, prin iubire ne îndumnezeim, căci Dumnezeu este iubire și cine iubește, chiar fără să știe, merge spre Dumnezeu.
Te iubesc de nu mă văd decât prin tine, este iubirea curată să nu te mai vezi pe tine, ci să-l vezi pe celălalt, să nu te mai cauți pe tine, ci să-l cauți pe celălalt, să nu te mai măsori pe tine, ci să-l măsori pe celălalt, să nu te mai pui pe tine în centru, ci să-l pui pe celălalt, să nu te mai oglindești în tine, ci în el și în această pierdere de sine te găsești și în această smerenie te înalți și în această lumină vezi și în această vedere te mântuiești.
Doamne al iubirii celei curate, luminează-mi inima ca să văd în celălalt chipul Tău. Curățește-mi dorul, întărește-mi răbdarea
și păzește iubirea mea în pacea Ta. Fă-mă să spun cu adevărat te iubesc de nu mă văd decât prin Tine, căci în lumina Ta toate se limpezesc. Amin.
Pustia Inimii 