Vorbirea multă, cunoașterea fără rugăciune și iluzia vieții duhovnicești

Fraților trăim într-o vreme în care omul știe multe, vorbește mult, comentează tot, dar se roagă puțin, cunoașterea a crescut, dar înțelepciunea a scăzut, informația s-a înmulțit, dar pacea s-a împuținat, discuțiile sunt nesfârșite, dar rugăciunea este rareori începută. Omul modern este asemenea unui pom cu multe frunze, dar cu puține roade, zgomot mult, dar puțină adâncime, mișcare multă, dar puțină lucrare lăuntrică.

Vorbim mult, dar ne rugăm puțin

Vorbirea multă este boala epocii noastre, oamenii vorbesc despre toate despre credință, despre politică, despre psihologie, despre teologie, despre viața altora, despre problemele lumii, dar puțini vorbesc cu Dumnezeu. Vorbirea multă slăbește mintea, rugăciunea o întărește, vorbirea multă împrăștie inima, rugăciunea o adună, vorbirea multă aprinde patimile, rugăciunea le stinge. Părinții spuneau „Când vorbești mult, nu mai auzi pe Dumnezeu.” Și tot ei spuneau „Când taci, începi să-L auzi.”

Citim mult, dar ne rugăm puțin

Astăzi omul citește multe cărți, articole, bloguri, studii, comentarii, analize, dar citește puțin în sine și aproape deloc în Dumnezeu. Cunoașterea fără rugăciune devine mândrie, informația fără rugăciune devine povară, lectura fără rugăciune devine confuzie. Citim ca să știm, dar nu ca să ne schimbăm, citim ca să avem argumente, dar nu ca să avem inimă, citim ca să vorbim, dar nu ca să ne rugăm. Părinții spuneau „Cine citește fără rugăciune, citește doar cu ochii, nu cu inima.”

Ne dăm cu părerea în toate, dar nu avem viață duhovnicească

Omul modern are opinie despre orice, despre lucruri pe care le cunoaște și despre lucruri pe care nu le cunoaște, despre cele ale lumii și despre cele ale lui Dumnezeu, despre suflet, despre psihologie, despre teologie, despre duhovnicie, dar opinia nu este experiență, cunoașterea nu este trăire, analiza nu este rugăciune, discuția nu este lucrare. Astăzi mulți cred că au viață duhovnicească doar pentru că citesc texte duhovnicești, urmăresc predici, discută despre credință, analizează probleme teologice, comentează pe internet, dau sfaturi altora, dar toate acestea pot fi doar impresia vieții duhovnicești, nu viața însăși. Viața duhovnicească începe acolo unde se termină vorbirea și începe rugăciunea, acolo unde se termină opinia și începe smerenia, acolo unde se termină analiza și începe pocăința.

De ce avem doar impresia vieții duhovnicești?

Pentru că ne hrănim cu vorbe, nu cu har, pentru că ne hrănim cu informații, nu cu rugăciune, pentru că ne hrănim cu păreri, nu cu tăcere, pentru că ne hrănim cu emoții, nu cu pocăință. Omul modern confundă emoția cu harul, liniștea psihologică cu pacea duhovnicească, introspecția cu pocăința, discuția cu lucrarea, cunoașterea cu trăirea, de aceea rămâne gol pe dinăuntru, chiar dacă este plin pe dinafară.

Cum se vindecă această stare?

Prin întoarcerea la simplitate, mai puțină vorbire, mai multă rugăciune, mai puțină opinie, mai multă smerenie, mai puțină analiză, mai multă trezvie, mai puțină informație, mai multă prezență înaintea lui Dumnezeu. Prin întoarcerea la inimă, la rugăciunea inimii, la liniștea inimii, la pacea inimii, prin întoarcerea la adevăr nu la impresii, nu la emoții, nu la imaginații, nu la discuții, viața duhovnicească nu se vede în cuvinte, ci în roade, nu în cunoaștere, ci în smerenie, nu în opinii, ci în pace, nu în discuții, ci în rugăciune.