Dragii mei în contemplarea de negrăită iubire a lui Dumnezeu, mă găsesc adesea în fața unei dileme profunde. Cât de mult ne iubim semenii, dar în aceeași măsură suntem conștienți de neputința noastră! În sufletul meu, freamătă dorința de a îmbrățișa fiecare suflet din această lume, de a răspândi iubirea lui Hristos peste tot și peste toți.
Părinții duhovnicești ai Patericului ne învață despre frumusețea și puterea iubirii, dar și despre necesitatea de a recunoaște limitele noastre umane. De multe ori, când ne dăm seama că nu putem ajunge la toți oamenii, să fim alături de ei în bucurii și suferințe, simțim o apăsare în inimă. Oare iubirea noastră nu este suficientă? Oare nu am fost chemați să fim semeni, unii altora, în mângâiere și sprijin?
Iubirea față de aproapele este o poruncă divină, dar noi, ca oameni, suntem limitați. Neputința noastră ne îndeamnă să fim smeriți, să recunoaștem că nu putem purta poverile fiecăruia, ci suntem chemați să ne rugăm pentru ei. Aici, în această pustie a inimii, rugăciunea devine alinare și un loc de întâlnire cu Esența iubirii divine.
Filocalia, aceste scrieri de învățătură și istorisiri duhovnicești, ne învață că iubirea lui Dumnezeu este nelimitată și că, deși neputința noastră este reală, Duhul Sfânt lucrează în sufletele noastre. Așadar, chiar dacă nu putem îmbrățișa fiecare om în mod fizic, iubirea și rugăciunea noastră ajung acolo unde ochiul nu poate vedea, la inima celor care suferă.
Să ne amintim că, prin fiecare act de iubire și prin fiecare rugăciune, ne apropiem mai mult de Hristos, care a purtat crucea tuturor păcatelor noastre. Fiecare clipă de rugăciune este o îmbrățișare spirituală, o formă de a aduce sufletele mai aproape de Dumnezeu. Iată, deci, un paradox al iubirii, cu cât ne vedem mai slabi, cu atât mai mult se amplifică iubirea Lui în noi.
Învățăturile noastre, din Pateric și din Filocalie, ne aduc aminte să ne îmbrățișăm aproapele nu doar cu fapta, ci și cu gândul și cu inima. Astfel, chiar și în neputința noastră, putem să devenim un canal al iubirii divine, iar acea iubire se va răspândi dincolo de limitele noastre fizice.
Să trăim, așadar, în această dualitate – să iubim cu toată ființa noastră și, în același timp, să ne recunoaștem neputința, căci în smerenie descoperim măreția lui Dumnezeu. Aici să căutăm să transformăm această iubire în rugăciune neîncetată, pentru noi și pentru toți oamenii.
Dumnezeu să ne binecuvânteze și să ne îmbrățișeze cu iubirea Lui nesfârșită! Amin.
Pustia Inimii 