Cum se naște smerenia între har și eșec

„Smerenia este haina lui Dumnezeu.” Sfântul Isaac Sirul. Frate iubit, dacă ai ajuns să te întrebi cum se naște smerenia, să știi că ești deja pe calea cea bună căci nimeni nu întreabă de smerenie decât cel ce a gustat, fie și puțin, din amărăciunea eșecului și din dulceața harului. Smerenia nu este o virtute pe care o poți învăța din cărți, nici o haină pe care o îmbraci la voia minții, ea se naște în adâncul inimii, acolo unde omul se întâlnește cu propria nimicnicie și cu mila lui Dumnezeu, este rodul unei zdrobiri sfinte, al unei căderi care nu duce la deznădejde, ci la luminare. Sfântul Marcu Ascetul spune: „Cel ce se cunoaște pe sine este mai mare decât cel ce învie morții.” iar cunoașterea de sine începe cu recunoașterea eșecului propriu, cu vederea păcatului, nu la nivel de faptă, ci în însăși rădăcina ființei. Eșecul este plugul lui Dumnezeu, El brăzdează pământul tare al inimii noastre, îl sfărâmă, îl face primitor de sămânță iar când omul cade și nu mai are în ce să se sprijine, atunci începe să strige: „Doamne, miluiește-mă!”și acest strigăt este începutul smereniei, dar nu orice cădere naște smerenie. Căderea care naște mândrie, justificare sau deznădejde este lucrarea vrăjmașului, iar căderea care naște lacrimă, tăcere și rugăciune este lucrarea harului. Harul nu vine peste cel ce se crede vrednic, ci peste cel ce se vede nevrednic, Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” acolo, în iadul eșecului, dacă omul nu fuge, ci rămâne cu ochii la Hristos, vine harul și îl învăluie. Harul nu te face să te simți mare, ci mic și iubit și nu te umple de mândrie, ci de recunoștință nici nu te face să judeci, ci să plângi pentru toți, așa se naște smerenia între zdrobirea inimii și mângâierea harului. Smerenia nu e slăbiciune, ci putere tainică, nici nu e dispreț de sine, ci adevăr despre sine și nu e tăcere vinovată, ci cuvânt rostit în Duh, smerenia este temelia tuturor virtuților, căci fără ea, tot ce facem e o zidire pe nisip. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Smerenia este o harismă dumnezeiască, negrăită, neînțeleasă, comoară ascunsă celor ce o iubesc.” Smerenia nu se cucerește, ci se primește prin rugăciune curată și neîncetată „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”, prin primirea eșecurilor cu mulțumire ca pe niște lecții ale iubirii divine, prin tăcere și ascultare căci smeritul nu se grăbește să vorbească, ci să asculte, prin pocăință adâncă nu doar pentru păcate, ci pentru întreaga noastră neputință și nu se impune, ci se descoperă ea fiind floarea care crește pe mormântul eului și i când începem să o simțim, chiar și puțin, atunci știm că harul a trecut prin eșecul nostru și a făcut din el o scară spre cer.