Omul care leapădă credința și cade în neființă

Fratele meu în pustia lumii nu există loc pentru amăgiri, aici, unde noaptea mușcă din oase și ziua arde până la măduvă, omul învață că singura lui tărie este Dumnezeu, și tot ce nu este Dumnezeu se risipește ca praful sub talpa vântului. Să știți că omul care nu crede nu rămâne la jumătate pentru că nu există stare neutră, ori ești cu Dumnezeu și trăiești, ori te lepezi de El și începi să mori încet, dar sigur, căci sufletul fără credință nu se goleşte doar de lumină, ci se goleşte de ființă. Omul care leapădă credința se întoarce în nimicul din care a fost scos, nu pentru că Dumnezeu l-ar împinge acolo, ci pentru că el însuși se aruncă în gol așa cum o piatră smulsă din vârf cade singură în prăpastie, tot așa cade și omul care se rupe de Dumnezeu, fără oprire, fără sprijin, fără sens. Să nu vă înșelați necredința nu este o opinie, ci o moarte, nu este o alegere intelectuală, ci o descompunere a sufletului. Omul fără credință devine ca un vas spart, care nu mai poate ține nici bucurie, nici pace, nici nădejde unde totul se scurge din el, totul se pierde și cel mai cumplit este că omul nici nu simte când începe să se destrame. Întâi se răcește inima apoi se întunecă mintea, apoi se împietrește voia și când toate acestea s-au petrecut, omul nu mai este om, ci o umbră care umblă printre vii, purtând în sine golul neființei. Așa se împlinește cuvântul: „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic.” unde nimic înseamnă nimic și cel ce se desparte de Dumnezeu se unește cu nimicul, dar chiar și așa, Dumnezeu nu încetează să-l cheme, însă chemarea Lui nu poate ridica pe cel ce nu vrea să fie ridicat, Harul nu intră cu sila și cine își închide inima, acela se pecetluiește singur în întuneric. Frățiilor nu vă jucați cu credința, nu o tratați ca pe un lucru de prisos, credința este singurul lucru care vă ține în ființă, cine o pierde, se pierde pe sine și cine o disprețuiește, se întoarce în neant, iar nimicul nu are milă.