Despre cădere, prunci și răspunderea părinților

Frate duhovnicesc „Ce să fac, că am căzut?”, să știi că această întrebare este începutul ridicării căci cel ce își vede căderea este deja mai aproape de mântuire decât cel ce se socotește drept și iată, Avva Sisoe, bătrânul cel plin de Duh, nu te mustră, ci te ridică „Ridică-te iarăși.” Și când întrebi: „Până când?”, el răspunde cu glasul veșniciei „Până când te va găsi moartea.” dar iată că același Avvă, cu durere în suflet, adaugă un cuvânt greu și adânc: „Nu ne îndoim că toți copiii botezați care mor la vârsta prunciei intră în Împărăția cerurilor, nu trebuie, însă, să credem același lucru despre aceia care încep să vorbească, deoarece pentru mulți dintre prunci intrarea Împărăției cerești se închide și din cauza părinților lor, dacă îi cresc rău.”o ce cuvânt înfricoșător și plin de răspundere! Nu pentru a osândi, ci pentru a trezi nici  pentru a deznădăjdui, ci pentru a ne chema la pocăință căci ce este copilul, dacă nu o candelă curată, aprinsă de harul Botezului? Dar dacă părintele nu o păzește, dacă nu o hrănește cu untdelemnul credinței, al rugăciunii, al pildei vii, atunci se stinge și nu din vina pruncului, ci din vina celui ce trebuia să vegheze. Să nu ne înșelăm, fraților, părintele nu este doar dătător de trup, ci și de chip lăuntric, cum este inima lui, așa va fi și inima copilului dacă părintele este iubitor de Dumnezeu, copilul va învăța să-L iubească, dacă părintele este iubitor de lume, copilul va învăța să se teamă de cruce. De aceea, părinții vor da răspuns nu doar pentru sufletul lor, ci și pentru sufletele încredințate lor, nu este mai mare slujire decât creșterea unui suflet pentru Dumnezeu, dar nici mai mare osândă decât a-l sminti prin nepăsare, prin pildă rea, prin lipsa de rugăciune, prin vorbă de ocară, prin viață fără lumină și iată taina, copilul care moare în pruncie, curat fiind, intră în Împărăție, dar cel ce începe să vorbească, să înțeleagă, să imite, intră în vârsta răspunderii și dacă părintele nu l-a învățat să rostească numele lui Dumnezeu, ci l-a lăsat să guste din otravă, atunci păcatul nu este doar al copilului, ci și al celui ce l-a crescut. Așadar frate dacă ai căzut, ridică-te și dacă ești părinte, trezește-te nu este vreme de amânare fă din casa ta o biserică, fă din cuvântul tău o rugăciune, fă din viața ta o icoană căci pruncul nu învață din ce i se spune, ci din ce vede și dacă ai greșit, nu deznădăjdui pocăința ta poate fi începutul mântuirii copilului tău, lacrimile tale pot spăla greșelile trecutului, dragostea ta poate reaprinde candela stinsă. Să ne rugăm, dar, cu toții părinți, fii, frați, monahi, mireni ca Domnul să ne dăruiască pocăință adevărată și să nu ne lase să pierdem niciun suflet din cele ce ne-au fost încredințate.