Lucrările deșertăciunilor sfârșesc în nimic 

Frate cuvântul cel rostit nu din înțelepciunea cărții, ci din suspinul inimii ce s-a frânt în tăcerea inimii acolo unde sufletul se dezbracă de lume și se îmbracă în veșmântul smereniei, toate lucrările deșertăciunii sfârșesc în nimic, așa cum vântul spulberă pleava, așa și faptele făcute din slavă deșartă, din iubire de sine, din dorința de a plăcea oamenilor și nu lui Dumnezeu, se risipesc în zadar, ele nu au rădăcină în veșnicie, ci sunt ca iarba câmpului: dimineața înverzesc, iar seara se usucă și se aruncă în foc. Era un frate care zidea chilii multe, dar nu-și zidea inima întru Domnul și altul care nu avea decât o rogojină și o cruce, dar inima lui era plină de Duhul Sfânt căci nu ceea ce se vede cu ochiul trupesc are preț înaintea lui Dumnezeu, ci ceea ce se lucrează în taină, cu lacrimi și cu pocăință. Deșertăciune este toată lucrarea care nu izvorăște din dragoste curată și nu se înalță spre Dumnezeu, deșertăciune este slava lumii, căci se stinge ca o făclie în vânt, deșertăciune este bogăția, căci nu poate cumpăra nici măcar o clipă de viață veșnică, deșertăciune este înțelepciunea fără frică de Dumnezeu, căci umflă mintea și usucă inima. Sfântul Antonie cel Mare zicea: „Va veni vremea când oamenii vor înnebuni și, văzând pe cineva că nu e nebun ca ei, îl vor prigoni, zicând: Tu ești nebun!” așa este și cu lucrările deșertăciunii, lumea le laudă, dar cerul le plânge, de aceea fratele meu nu lucra pentru ochii oamenilor, ci pentru ochii Celui ce vede în ascuns și nu aduna comori pe pământ, ci în cer, nici nu te osteni pentru ceea ce piere, ci pentru ceea ce rămâne căci numai ceea ce se face întru Hristos și pentru Hristos are rădăcină în veșnicie. Toate lucrările deșertăciunii sfârșesc în nimic, dar o singură lacrimă de pocăință, vărsată din inimă curată, cântărește mai mult decât toate faptele mândriei.