Omul a fost zidit „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” Facere 1, 26, purtând în sine pecetea veșniciei, o frumusețe duhovnicească ce nu se stinge decât prin voia lui, dar când se abate de la calea poruncilor, când se lasă în voia patimilor și a părerii de sine, chipul acesta se întunecă, iar omul începe să trăiască în minciună nu doar față de Dumnezeu, ci și față de sine însuși.
Amăgirea cea mai adâncă robie
Nu este mai mare orbire decât aceea a celui ce nu vrea să vadă, părinții pustiei spuneau că „cel ce se îndreptățește pe sine, s-a lepădat de pocăință” căci omul, când trăiește în păcat, își zidește o închipuire despre sine, o mască, o haină de lumină mincinoasă, ca să nu vadă mizeria sufletului său, se înconjoară cu justificări, cu comparații, cu vorbe dulci, dar inima lui e pustie și nu pentru că Dumnezeu l-a părăsit, ci pentru că el a fugit de adevăr.
Chipul mântuirii trezirea din somnul păcatului
Mântuirea nu începe cu fapte mari, ci cu o clipă de sinceritate, cu o lacrimă, cu un „Doamne, miluiește-mă!” spus din adâncul inimii. Când omul își vede starea, când nu mai fuge de sine, atunci începe lucrarea harului, adevărata pocăință nu este o rușine, ci o naștere din nou este ca și cum ai spăla o icoană acoperită de praf și ai redescoperi frumusețea ei dintâi.
Pilda din Pateric
Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce să fac, părinte, că am căzut și nu mă pot ridica?” Iar bătrânul i-a zis: „Ridică-te!” Fratele a zis: „Dar iarăși cad.” Și bătrânul i-a răspuns: „Ridică-te iarăși!” Și a zis fratele: „Până când?” Iar Avva Sisoe a zis: „Până la sfârșitul vieții tale, fie că ești jos, fie că te ridici, luptă să nu te minți pe tine însuți.” Frate nu te teme de adevăr, nici nu te teme să-ți vezi rănile, căci Hristos nu a venit pentru cei sănătoși, ci pentru cei bolnavi, nu te amăgi cu vorbe dulci, ci caută rana și strigă către Doctorul sufletelor căci numai cel ce se recunoaște bolnav poate fi vindecat și numai cel ce își vede întunericul poate primi lumina.
Pustia Inimii 