Viața duhovnicească și confortul lumii

 Viața duhovnicească este o cruce, nu un pat de odihnă, este o ieșire din sine, o lepădare de voia proprie, o nevoință neîncetată a inimii care caută pe Dumnezeu „cu suspinuri negrăite” Romani 8,26. Sufletul nu se curățește prin tihnă, ci prin lacrimi, prin post, prin priveghere și prin tăcere, acolo, unde nu este nici pernă moale, nici masă îmbelșugată, nici cuvânt de mângâiere de la oameni, ci doar Dumnezeu și sufletul gol, acolo începe adevărata viață duhovnicească. Confortul este o amăgire dulce ce adoarme simțurile, moleșește voința și înăbușă dorul de cele cerești. Nu zic că lucrurile trebuincioase trupului sunt rele, dar când ele devin scop, când omul caută tihna mai mult decât pocăința, atunci sufletul se îngroapă în uitare și se face rob al lumii acesteia, Părinții ziceau: „Fugi de ceea ce-ți place, ca să nu cazi în ceea ce te robește.” Sfântul Antonie cel Mare spunea: „De voiești să te mântuiești, fugi de oameni.”, iar eu zic „De voiești să-L afli pe Dumnezeu, fugi de confort.” căci Dumnezeu Se arată în lipsă, în zdrobire, în foame și în sete, în suspinul celui ce nu mai are nimic decât nădejdea în El, dar nu te înfricoșa căci viața duhovnicească nu este o viață de chin, ci o viață de lumină. Când omul se leapădă de sine și de cele lumești, atunci se umple de o bucurie pe care lumea nu o poate da, este bucuria Duhului Sfânt, care nu se cumpără cu aur, ci cu lacrimi și cu tăcere, așadar, nu căuta confortul, ci caută liniștea inimii și nu te odihni în cele trecătoare, ci ostenește-te pentru cele veșnice și atunci, chiar de vei dormi pe piatră și vei bea apă din scobitura palmei, sufletul tău va fi mai bogat decât împărații lumii.