Pocăința

Să ne plângem totdeauna păcatele, căci aceasta este lucrarea cea mai înaltă a sufletului trezit. Nu este altă cale mai sigură spre mântuire decât pocăința neîncetată, izvorâtă dintr-o inimă zdrobită și smerită, pe care Dumnezeu nu o va urgisi. Sfântul Isaac Sirul zice: „Mai mare este cel ce-și vede păcatele decât cel ce înviază morții cu rugăciunea sa.” iar Avva Pimen ne învață: „Cunoașterea păcatelor este începutul mântuirii.” Căci cel ce-și plânge păcatele, acela nu mai judecă pe fratele său, nu se mândrește, nu se tulbură, ci se face izvor de pace și milă. Bătrânii deși trăiau în sfințenie, nu încetau a se tângui: „Vai mie, păcătosul, că n-am început încă a mă pocăi!” Aceasta nu era deznădejde, ci smerenie adâncă, care aduce harul lui Dumnezeu. Plânsul pentru păcate nu este întristare lumească, ci bucurie duhovnicească, căci prin el se curăță sufletul și se luminează mintea. Să nu așteptăm ceasul morții ca să ne pocăim, căci nu știm ziua nici ceasul, astăzi este vremea pocăinței, astăzi este ziua mântuirii. Să ne rugăm cu lacrimi: „Doamne, dă-mi să-mi văd păcatele mele și să nu osândesc pe fratele meu!”. Să ne plângem păcatele nu cu deznădejde, ci cu nădejde în mila Celui ce a venit să mântuiască pe cei pierduți căci precum zice Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” să ne îmbrăcăm în sacul smereniei, să ne hrănim cu pâinea lacrimilor și să ne adăpăm cu apa pocăinței, căci acestea sunt darurile celor ce vor vedea fața lui Dumnezeu.