Neputința cea mincinoasă

În vremurile de pe urmă, s-a înmulțit între frați o boală subțire, dar adâncă, pe care părinții n-au tăcut-o, ci au numit-o cu dreaptă socoteală neputința falsă. Aceasta nu este neputința cea smerită, care se naște din cunoașterea propriei slăbiciuni și din frica de Dumnezeu, ci este o înșelare a minții, o lene duhovnicească îmbrăcată în hainele smereniei. Neputința falsă zice: „Nu pot să mă rog, că sunt păcătos.” dar adevărata smerenie zice: „Sunt păcătos, tocmai de aceea trebuie să mă rog.” neputința falsă zice: „Nu pot posti, că trupul meu e slab.” dar adevărata neputință se roagă cu lacrimi și zice: „Doamne, întărește-mă, că fără Tine nu pot nimic.” Această neputință mincinoasă este o lucrare a vrăjmașului, care, văzând că nu te poate opri cu păcatul grosolan, te oprește cu gândul că nu ești vrednic să începi și astfel, sufletul cade în trândăvie, în deznădejde și în uitarea lui Dumnezeu. Să știi frate  că nimeni nu este vrednic de rugăciune, dar toți suntem chemați la ea. Nimeni nu este vrednic de pocăință, dar toți suntem datori cu ea, nu vrednicia ne mântuiește, ci smerenia și strigătul inimii: „Doamne, miluiește-mă!” Adu-ți aminte de cuvântul Avvei Moise: „Șezi în chilia ta și chilia te va învăța toate.” Și dacă în chilie vine gândul că nu poți, răspunde-i cu psalmul: „Toate le pot întru Hristos, Cel ce mă întărește.” Fugi de neputința falsă ca de o fiară cu chip blând. Ea nu te va lăsa să te rogi, să postești, să plângi, să te ridici, dar tu, chiar căzând de o mie de ori, ridică-te de o mie și una, și vei vedea că mila lui Dumnezeu este mai mare decât toată slăbiciunea ta. Așa să ne ajute Domnul, cu rugăciunile tuturor sfinților pustnici și ale Maicii Domnului, amin.