Cunoașterea care luminează și cunoașterea care orbește

Cunoașterea științifică este dar al lui Dumnezeu, rod al minții pe care El a sădit-o în om. Ea cercetează lumea, despică firul în patru, măsoară, analizează, formulează legi, dar este fragmentată, pentru că privește lucrurile în parte, nu în întreg. Ea vede mecanismele, dar nu sensul,  explică cum, dar nu de ce. Știința poate spune cum bate inima, dar nu poate înțelege de ce iubește omul, poate descrie creierul, dar nu poate pătrunde taina conștiinței. Credința, în schimb, este vedere mai presus de minte, este intuiție duhovnicească, este cunoaștere prin comuniune. Ea nu se bazează pe demonstrație, ci pe descoperire, pe control, ci pe încredințare, nu pe analiză, ci pe iubire. Credința nu neagă știința, dar o depășește nu se mulțumește cu părți, ci caută întregul, nu se oprește la creație, ci urcă spre Creator. Mintea poate fi luminată sau întunecată, în funcție de izvorul din care se adăpă. Mintea care se hrănește doar din lume devine rece, calculată, închisă. Mintea care se hrănește din rugăciune devine pătrunzătoare, caldă, deschisă. Adevărata cunoaștere nu vine din acumulare, ci din curățire, nu din biblioteci, ci din lacrimi, nu din laboratoare, ci din chilie. Astăzi, când omul se încrede mai mult în algoritmi decât în har, când se caută răspunsuri în formule și nu în tăcere, noi suntem chemați să mărturisim că adevărul nu este o idee, ci o Persoană, Hristos. El este „Calea, Adevărul și Viața” nu în sens simbolic, ci real. Cine Îl cunoaște pe El, cunoaște totul, cine Îl pierde pe El, chiar dacă știe totul, nu știe nimic. Așadar nu disprețui știința, dar nu te încrede în ea mai mult decât în Dumnezeu. Folosește mintea, dar supune-o inimii, cercetează, dar roagă-te, caută, dar nu uita să te oprești și să taci căci în tăcere vine lumina, iar în credință se naște înțelepciunea.