Într-o lume în care suntem învățați să vorbim, să postăm, să comentăm și să reacționăm, tăcerea pare o pierdere de timp, dar pentru părinții pustiei, tăcerea era o cale spre vindecare, spre cunoaștere de sine și spre întâlnirea cu Dumnezeu.
De ce tăceau părinții pustiei?
Nu din lipsă de cuvinte, ci din plinătate, tăcerea lor nu era mutenie, ci rugăciune. Ei știau că Dumnezeu nu se descoperă în zgomot, ci în liniște. „Tăcerea este limanul sufletului când valurile gândurilor se ridică, cel ce tace se odihnește în Dumnezeu.” Avva Moise
Tăcerea ca disciplină interioară
Tăcerea exterioară – evitarea vorbelor de prisos, a judecății, a părerilor necerute.
Tăcerea interioară – oprirea dialogului mental, a gândurilor care ne distrag de la prezența lui Dumnezeu.
Tăcerea activă – nu pasivitate, ci atenție, ascultare, deschidere spre har.
Cum putem cultiva tăcerea azi?
Începe cu 5 minute pe zi fără telefon, fără muzică, fără vorbă, doar tu și Dumnezeu. Nu răspunde imediat lasă spațiu între stimul și reacție. Practică „ascultarea tăcută” când cineva vorbește, nu te grăbi să răspunzi, ascultă cu inima, înlocuiește vorba cu rugăciunea, când simți nevoia să comentezi, rostește în gând: „Doamne, miluiește.”
Pildă din Pateric
Un frate l-a întrebat pe avva Arsenie: „De ce taci mereu, părinte?”
Iar bătrânul a răspuns: „Am vorbit mult cu oamenii și am regretat, am tăcut cu Dumnezeu și am aflat pace.” Tăcerea nu e doar absența zgomotului, e spațiul în care sufletul respiră, se vindecă și se întâlnește cu Cel ce este Cuvântul.
Pustia Inimii 