Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, de ce a îngăduit Dumnezeu pieirea Sodomei și Gomorei?”
Și bătrânul a răspuns: „Ca să nu spunem că nu am fost înștiințați, ele nu sunt doar ruine, ci strigăt al dreptății și al milei.”
Frate, Sfântul Apostol Pavel ne învață că „tot ce a fost scris mai înainte, spre învățătura noastră s-a scris” Romani 15, 4. Iar Sfântul Apostol Petru spune limpede: „Dacă a osândit la pieire cetățile Sodomei și Gomorei, prefăcându-le în cenușă, și le-a pus ca pildă nelegiuiților din viitor…” (2 Petru 2, 6)
Sodoma și Gomora nu sunt doar istorie, ci avertisment, nu doar ruine, ci oglindă. Ele nu au fost arse pentru că Dumnezeu urăște omul, ci pentru că omul a urât lumina și focul care a căzut din cer nu a fost doar pedeapsă, ci și chemare la trezire.
Părinții pustiei ziceau: „Dumnezeu nu pedepsește ca să piardă, ci ca să oprească pierzarea.” Căci păcatul Sodomei nu a fost doar desfrânarea, ci trufia, nepăsarea față de săraci, batjocura față de cele sfinte Iezechiel 16, 49 și toate acestea le vedem și azi nu în cetăți străine, ci în noi înșine.
Un bătrân spunea: „Sodoma nu a pierit într-o zi, a pierit în fiecare zi în care a ales să trăiască fără Dumnezeu.” Și așa pier și cetățile noastre, când păcatul devine lege, iar pocăința rușine, când focul nu mai vine din cer, ci din inima care arde de dorințe necurate.
Frate, Sodoma și Gomora sunt martori nu ai mâniei, ci ai adevărului, ele ne spun că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit, dar și că El rabdă mult, așteaptă, trimite îngeri, caută drepți și dacă nu găsește, plânge înainte de a pedepsi.
Pustia Inimii 