Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, ce să fac cu frustrarea care mă apasă? Mă simt gol, nemulțumit, neliniștit.”
Și bătrânul a răspuns: „Frustrarea este dorul sufletului care nu se mai roagă.”
Frate, a venit vremea în care omul nu mai suferă din lipsă, ci din comparație, nu pentru că nu are, ci pentru că altul are mai mult, nu pentru că nu e iubit, ci pentru că nu e lăudat și astfel, frustrarea s-a făcut rană nevăzută, dar adâncă.
Părinții pustiei ziceau: „Cel ce nu se roagă, se tulbură, cel ce nu mulțumește, se frustrează.” Căci frustrarea nu vine din lume, ci din lipsa de pace lăuntrică și cine nu se smerește, se răzvrătește, cine nu se încrede în Dumnezeu, se învârte în cercul nemulțumirii.
În vremea noastră, omul vrea totul, repede, fără durere și când nu primește, se închide, se revoltă, se compară, se rupe, dar frustrarea nu se vindecă prin izbândă, ci prin rugăciune, nu prin reușită, ci prin încredințare.
Un bătrân spunea: „Frustrarea este rugăciunea care nu s-a rostit.” căci sufletul tânjește după sens, nu după succes, după iubire, nu după aplauze, după Dumnezeu, nu după lume și cine își ascultă frustrarea, o poate transforma în dor sfânt.
Frate, nu te teme de frustrare, ascult-o, roagă-te cu ea, nu o ascunde, ci o înalță, căci Dumnezeu nu disprețuiește inima zdrobită, ci o vindecă și ce pare rană, poate fi început de mântuire.
Pustia Inimii 