Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, de ce unii vin târziu la biserică, iar alții sunt acolo înainte de a se deschide ușile?”
Și bătrânul a răspuns: „Pentru că unii își trezesc trupul, iar alții își trezesc sufletul.”
Frate, a venit vremea în care tinerii se grăbesc spre lume, dar întârzie spre cer, se trezesc pentru muncă, pentru sport, pentru drumuri, dar nu pentru Liturghie, iar bătrânii, cei ce au fost uitați de lume, sunt cei dintâi în casa lui Dumnezeu. Ei nu doar intră în biserică o deschid cu rugăciunea lor.
Părinții pustiei ziceau: „Cine vine la începutul slujbei, vine cu îngerii, cine vine la sfârșit, vine cu gândurile.” căci începutul este binecuvântare, iar întârzierea risipire și cine nu se grăbește spre Dumnezeu, se grăbește spre uitare.
În vremea noastră, omul își planifică ziua, dar nu și sufletul, își pune alarmă pentru toate, dar nu pentru rugăciune și apoi se întreabă de ce nu simte harul, dar harul vine la ceasul rânduit, nu la cel comod.
Un bătrân spunea: „Mai bine să fii obosit în trup, dar treaz în duh, decât odihnit și absent din biserică.” căci Dumnezeu nu cere perfecțiune, ci prezență, nu cere cuvinte multe, ci inimă deschisă, iar cine vine la început, vine cu dor.
Frate, nu lăsa bătrânii să deschidă singuri biserica, deschide și tu ușa sufletului nu aștepta să se termine slujba ca să te rogi, fii acolo când începe căci începutul e binecuvântare, iar începutul cu Dumnezeu e început bun.
Pustia Inimii 