Viața duhovnicească și înțelesul greșit al dezvoltării personale moderne psihologice

Cuprins

Introducere – Chemarea la viața duhovnicească

Omul – chip al lui Dumnezeu, nu produs al sinelui

Ce este viața duhovnicească – învățătura Părinților

Psihologia modernă și promisiunea autonomiei

Autoîmplinirea și îndumnezeirea

Cultul sinelui și idolatria eului

De la „devino tu însuți” la „Leapădă-te de tine”

Pseudo-duhovnicia și spiritualitatea de consum

Vindecarea sufletului – între terapie și pocăință

Rugăciunea inimii și cunoașterea de sine

Ascultarea – antidotul mândriei moderne

Părinții pustiei despre adevărata creștere lăuntrică

Cuvânt despre discernământ – între bine și binele înșelător

Rolul suferinței în formarea omului duhovnicesc

Libertatea în Hristos și libertatea de sine

Despre autenticitate – omul cel nou în Hristos

Tăcerea și liniștirea – condiții ale cunoașterii de sine

Despre ispitele subtile ale dezvoltării fără cruce

Înduhovnicirea minții și curățirea inimii

De ce nu putem fi propriii noștri mântuitori

Înșelarea prin succesul lumesc

Falsul ideal al perfecțiunii psihologice

Viața în Hristos – adevărata dezvoltare a persoanei

Mărturii ale sfinților despre adevărata devenire

Întoarcerea la simplitate și smerenie

Psihologia fără har – o știință oarbă

Tehnici de dezvoltare și lucrarea harului

Omul modern între burnout și gol interior

Reîntoarcerea la Pateric – lecții pentru omul contemporan

Concluzii – A fi om înseamnă a fi în Dumnezeu

Descriere

Acest tratat este o chemare la trezvie într-o lume în care „dezvoltarea personală” a devenit un idol, iar psihologia seculară promite mântuirea fără Hristos, se cuvine să ne întoarcem la izvoarele curate ale Părinților pustiei, acolo unde omul nu este învățat să se „descopere” pe sine, ci să se lepede de sine pentru a-L afla pe Dumnezeu. Adevărata dezvoltare a persoanei nu este o construcție a eului, ci o lucrare a harului. Voi încerca să demasc capcanele unei psihologii fără Dumnezeu, care, în loc să vindece, adesea adâncește rănile sufletului, cultivând o falsă autonomie, o „fericire” de suprafață și o „autenticitate” fără Cruce. Prin cuvintele Sfinților – Avva Isaia, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Siluan Athonitul, Sfântul Paisie Aghioritul voi arăta că adevărata viață duhovnicească este o urcuș anevoios, dar mântuitor, spre asemănarea cu Hristos. Vom învăța că a fi om nu înseamnă a fi performant, ci a fi smerit; nu înseamnă a te realiza, ci a te jertfi; nu înseamnă a te afirma, ci a te dărui.

Introducere Chemarea la viața duhovnicească

Frate dacă ai deschis acest tratat înseamnă că în inima ta s-a aprins o întrebare, poate nu știi încă ce întrebare este, dar simți o neliniște, o foame, o sete care nu se potolesc cu nimic din cele ale lumii. Am învățat de la Sfinții Părinți că viața duhovnicească nu este o alegere între multe, ci este singura cale care duce la viață și nu este o opțiune printre altele, ci este însăși firea omului, așa cum a fost zidit de Dumnezeu, să trăiască în comuniune cu Ziditorul său, să respire prin rugăciune, să se hrănească din Cuvânt, să se curățească prin lacrimi și să se lumineze prin har. Lumea de azi a uitat această chemare și în loc să urce spre cer, omul modern sapă în sine, căutând acolo ceea ce nu poate găsi decât în Dumnezeu. Se caută pe sine, dar nu pentru a se lepăda de sine, ci pentru a se încorona, se dezvoltă, dar nu întru asemănarea cu Hristos, ci întru afirmarea eului și astfel, în loc să se îndumnezeiască, se înstrăinează de chipul său adevărat. Viața duhovnicească nu este o tehnică, nici o metodă, nici o formă de echilibru psihologic, este o viață în Hristos, este o cruce și o înviere, este o luptă cu patimile, o nevoință a inimii, o taină a smereniei ce nu se învață din cărți de dezvoltare personală, ci din Sfânta Scriptură, din Pateric, din Filocalie, din genunchi și din lacrimi. În acest tratat, nu voi vorbi din înțelepciunea mea, căci nu am, ci voi aduce înaintea ta cuvintele celor ce au trăit întru adevăr Avva Antonie, Avva Isaia, Sfântul Isaac Sirul, Sfântul Siluan, Sfântul Paisie și mulți alții. Ei au cunoscut adâncul inimii și au văzut lumina necreată, ei ne învață ce înseamnă să fii om nu un individ performant, ci o persoană în comuniune; nu un stăpân al sinelui, ci un rob al iubirii. Să pășim, așadar, împreună pe această cale fără grabă, ci cu răbdare, nu cu mândrie, ci cu frică și cutremur, nu pentru a deveni „mai buni”, ci pentru a deveni ai lui Hristos, căci, precum zice Avva Pimen: „Unde este frica de Dumnezeu, acolo se păzește porunca; și unde se păzește porunca, acolo este curăția; și unde este curăția, acolo este smerenia; și unde este smerenia, acolo este luminarea; și unde este luminarea, acolo este iubirea; și unde este iubirea, acolo este Dumnezeu.”

Ce este viața duhovnicească învățătura Părinților

Frate, dacă vrei să știi ce este viața duhovnicească, nu întreba mai întâi cărțile, ci întreabă-ți inima căci acolo, în adâncul ei, este sădită dorirea de Dumnezeu, ca o scânteie ce nu se stinge niciodată, chiar dacă e acoperită de cenușa păcatelor și a grijilor lumești. Viața duhovnicească nu este o simplă moralitate, nici o disciplină a minții, nici o formă de evlavie exterioară, ea este o lucrare tainică a harului în inima omului, o prefacere lăuntrică, o naștere din nou, este o viață trăită în Hristos, cu Hristos și pentru Hristos. Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Va veni vremea când oamenii vor înnebuni și, văzând pe cineva că nu este nebun ca ei, îl vor prigoni, zicând: Tu ești nebun!” Așa este și astăzi, viața duhovnicească pare nebunie în ochii lumii, căci ea nu caută plăcerea, ci crucea; nu afirmarea de sine, ci lepădarea de sine; nu succesul, ci smerenia. Părinții pustiei ne-au lăsat o învățătură vie, nu în cuvinte multe, ci în tăcere, în post, în rugăciune, în lacrimi. Pentru ei, viața duhovnicească era o nevoință neîncetată de a curăți inima de patimi, pentru ca harul lui Dumnezeu să locuiască în ea nu căutau să se „dezvolte”, ci să se micșoreze, ca Hristos să crească în ei. Sfântul Isaac Sirul zice: „Cel ce a cunoscut păcătoșenia sa este mai mare decât cel ce a înviat morții.” Vezi frate  cât de departe este această înțelepciune de înțelepciunea lumii? Lumea zice: „Fii puternic, fii stăpân pe tine, atinge-ți potențialul.”, dar Părinții zic: „Fii slab întru tine, ca să fii tare în Hristos, nu te încrede în tine, ci în mila Lui, nu te înălța, căci te vei prăbuși.” Viața duhovnicească începe cu pocăința și se hrănește cu smerenie, nu este o scară spre succes, ci o coborâre în adâncul inimii, unde ne întâlnim cu Dumnezeu, este o luptă cu gândurile, cu patimile, cu duhurile întunericului, este o viață de priveghere, de post, de rugăciune, de tăcere, de ascultare, dar nu este o viață tristă. Este o viață plină de lumină, de pace, de bucurie duhovnicească căci acolo unde este Hristos, acolo este și bucuria adevărată nu bucuria lumii, care trece, ci bucuria care nu se ia, care izvorăște din prezența Duhului Sfânt în inimă. Așadar frate, dacă vrei să începi viața duhovnicească, nu căuta metode, ci caută pe Dumnezeu și nu te întreba „cum să fiu mai bun”, ci „cum să mă pocăiesc mai adânc”, nu te teme de slăbiciunile tale, ci teme-te să trăiești fără rugăciune și mai ales, nu te încrede în tine, ci în mila Celui ce a venit să mântuiască pe cei pierduți, căci, precum zice Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Aceasta este taina vieții duhovnicești, să te vezi pe tine mai prejos decât toți și totuși să nădăjduiești în iubirea lui Dumnezeu.

Omul lăuntric și chipul lui Dumnezeu

Frate dacă vrei să înțelegi cine ești cu adevărat, nu te uita în oglinda lumii, ci în oglinda inimii căci acolo, în adâncul tău, este sădit chipul lui Dumnezeu, nevăzut și neșters, chiar dacă păcatul l-a întunecat, iar grija de cele trecătoare l-a acoperit. Omul nu este doar trup și rațiune, este duh viu, suflare de viață, templu al Duhului Sfânt ce a fost zidit nu pentru a se realiza în sine, ci pentru a se îndumnezei prin har, nu pentru a se înălța, ci pentru a se uni cu Cel ce S-a smerit până la moarte. Sfântul Grigorie de Nyssa spune că omul este „o ființă chemată să devină Dumnezeu prin har”, aceasta este măreția și taina firii noastre, că suntem făpturi create, dar chemate la necreat, nu prin puterea noastră, ci prin lucrarea harului, prin pocăință, prin rugăciune, prin curățirea inimii. Omul modern a uitat această chemare, el se definește prin ceea ce face, nu prin ceea ce este, se măsoară prin succes, nu prin sfințenie, se caută pe sine, dar nu pentru a se lepăda de sine, ci pentru a se încorona și astfel, chipul lui Dumnezeu din el se întunecă, iar omul devine o umbră a ceea ce a fost menit să fie. Părinții pustiei nu au vorbit mult despre „omul lăuntric”, dar l-au trăit, ei au coborât în adâncul inimii, acolo unde se întâlnește omul cu Dumnezeu, au învățat că adevărata cunoaștere de sine nu vine din introspecție psihologică, ci din luminarea harului, nu vine din analiză, ci din pocăință, nu vine din afirmare, ci din zdrobirea inimii. Sfântul Paisie Aghioritul zicea: „Când omul se cunoaște pe sine, atunci începe să se roage cu durere și cu lacrimi.” Aceasta este cunoașterea adevărată, nu să știi ce poți, ci să știi cât de mult ai nevoie de Dumnezeu. Omul lăuntric este omul cel tainic, omul cel nou, omul care trăiește nu pentru sine, ci pentru Hristos. Este omul care nu se teme de întunericul din el, pentru că știe că lumina lui Hristos îl poate străluci, este omul care nu se rușinează de slăbiciuni, ci le aduce înaintea lui Dumnezeu ca jertfă. Așadar nu te opri la suprafață, nu te mulțumi cu o viață trăită în afară, coboară în tine, dar nu singur, ci cu Hristos. Caută chipul Lui în tine, și vei afla cine ești cu adevărat, nu un individ, ci o persoană, nu un consumator, ci un fiu, nu un produs al lumii, ci o icoană vie a Dumnezeului Celui Viu.

Firea omului și lucrarea harului

Frate, să știi că omul nu este o simplă alcătuire de carne și sânge, nici o sumă de trăiri și gânduri, ci este o taină adâncă, o făptură zidită „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” Facerea 1, 26, și în această alcătuire, firea omului este bună, dar rănită, nu stricată în esență, ci slăbită, înclinată spre păcat, în urma căderii. Părinții Bisericii ne învață că firea omului este creată pentru comuniune cu Dumnezeu, Sfântul Atanasie cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu prin har.” Aceasta este chemarea firii noastre, nu spre autonomie, ci spre unire; nu spre autosuficiență, ci spre îndumnezeire. Dar ce este harul? Harul nu este o energie psihologică, nici o stare de bine, nici o emoție trecătoare. Harul este lucrarea necreată a lui Dumnezeu în lume și în om, este prezența vie a lui Dumnezeu în inima omului, este puterea care ne curățește, ne luminează și ne desăvârșește. Sfântul Grigorie Palama, luminătorul isihasmului, ne învață că harul este „lumina necreată” care izvorăște din ființa lui Dumnezeu și care ne face părtași la viața dumnezeiască. Fără har, omul rămâne închis în sine, în întunericul rațiunii căzute, în robia patimilor, în înșelarea sinelui. De aceea, viața duhovnicească nu este o simplă „dezvoltare” a firii, ci o restaurare a ei prin har, nu este o perfecționare a ceea ce suntem, ci o prefacere în ceea ce am fost chemați să fim, nu este o lucrare a voinței omenești, ci o sinergie între voința omului și lucrarea lui Dumnezeu. Omul modern, însă, caută să se „dezvolte” fără har, caută să se vindece fără pocăință, să se înalțe fără smerenie, să se cunoască fără rugăciune și astfel, în loc să-și vindece firea, o deformează, în loc să se apropie de asemănarea cu Dumnezeu, se afundă în caricatura sinelui. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: „Omul este chemat să unească cele despărțite, să aducă laolaltă cerul și pământul în inima sa.”, dar cum poate face aceasta fără har? Cum poate omul, cu puterile lui slabe, să se ridice la cele cerești, dacă nu este purtat de Duhul. Așadar frate nu te încrede în puterea firii tale, ea este bună, dar rănită, nu o disprețui, dar nici nu o absolutiza. Primește harul lui Dumnezeu prin rugăciune, prin post, prin Sfintele Taine, prin ascultare și lasă-L pe Dumnezeu să lucreze în tine, și vei vedea cum firea ta se luminează, se curățește, se înalță, căci, precum zice Sfântul Ioan Scărarul: „Cine se sprijină pe sine, cade; cine se sprijină pe Dumnezeu, se înalță.”

Ce este dezvoltarea personală în înțelesul lumii moderne

Frate  în vremurile de acum, auzi adesea vorbindu-se despre „dezvoltare personală”, se scriu cărți, se țin conferințe, se vând cursuri și promisiuni. Omul este îndemnat să se „descopere”, să „crească”, să „atingă potențialul maxim”, să „devină cea mai bună versiune a sa”, dar puțini se întreabă încotro se dezvoltă omul? Și cu ce duh se dezvoltă? Dezvoltarea personală, în înțelesul lumii moderne, este o lucrare centrată pe sine. Ea pornește de la premisa că omul este autonom, autosuficient, capabil să se modeleze singur, fără ajutorul harului, fără cruce, fără Hristos, este o construcție a eului, nu o lepădare de sine, este o înălțare a firii căzute, nu o vindecare a ei. Psihologia seculară, care stă adesea la temelia acestor curente, nu recunoaște păcatul, nici harul, nici nevoia de mântuire. Ea vede omul ca pe un mecanism de optimizat, nu ca pe o ființă rănită care are nevoie de Dumnezeu, astfel, în loc să-l conducă spre pocăință, îl învață să se accepte „așa cum este”, chiar dacă este în păcat în loc să-l învețe smerenia, îl învață „încrederea în sine”, în loc să-l învețe ascultarea, îl învață „autenticitatea” și „asertivitatea”, dar să știi că nu orice creștere este bună și buruiana crește și mândria crește și păcatul crește, dacă nu este tăiat din rădăcină. Nu orice dezvoltare este mântuitoare, dacă nu este în Hristos, este înșelare, dacă nu este cu harul, este cu duhul lumii, dacă nu este prin cruce, este prin mândrie. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cine nu se luptă cu sine, acela se pierde pe sine.” Adevărata dezvoltare este lupta cu sinele, nu hrănirea lui, este zdrobirea inimii, nu întărirea eului, este smerirea, nu afirmarea, este pocăința, nu perfecționismul. Dezvoltarea personală modernă promite fericire, succes, echilibru, dar toate acestea sunt trecătoare, dacă nu sunt înrădăcinate în Hristos. Omul poate fi „echilibrat” și totuși pierdut, poate fi „de succes” și totuși gol, poate fi „fericit” și totuși departe de Dumnezeu, așadar nu te lăsa amăgit de cuvinte frumoase și promisiuni ușoare. Caută dezvoltarea care vine din Duhul Sfânt, caută să crești în smerenie, în răbdare, în dragoste, în rugăciune, caută să te micșorezi, ca Hristos să crească în tine, caută să te pierzi pe tine, ca să te afli în El, căci, precum zice Domnul: „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Marcu 8, 34. Aceasta este adevărata dezvoltare personală, nu o construcție a sinelui, ci o răstignire a lui, nu o afirmare a firii, ci o prefacere a ei prin har, nu o căutare de sine, ci o întâlnire cu Dumnezeu.

Psihologia modernă și promisiunea autonomiei

Frate în vremurile noastre, omul este învățat să se încreadă în sine, să se vindece singur, să se conducă singur, să se mântuiască singur. Psihologia modernă, în multe din formele ei, propune o autonomie a sufletului, o independență față de har, o înlocuire a pocăinței cu tehnici, a duhovnicului cu terapeutul, a lacrimii cu analiza, dar să știi că sufletul nu este un mecanism de reparat, ci o taină de vindecat, nu este o problemă de rezolvat, ci o rană de mângâiat și nu se vindecă prin metode, ci prin har, nu se mântuiește prin introspecție, ci prin întâlnirea cu Hristos. Psihologia modernă vorbește despre traumă, despre copilul interior, despre echilibru emoțional. Nu sunt rele aceste lucruri în sine, dar sunt neputincioase fără Dumnezeu, ele pot ajuta la înțelegerea firii, dar nu o pot transforma, pot liniști mintea, dar nu pot curăți inima, pot învăța omul să se accepte, dar nu să se lepede de sine. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea: „Psihologia este știința care încearcă să vindece omul fără har, dar fără har, omul rămâne tot rănit.” Aceasta este mărturia unui sfânt care a cunoscut adâncul sufletului omenesc nu din cărți, ci din rugăciune, din Duhul Sfânt, din dragoste. Autonomia pe care o propune psihologia modernă este o iluzie, omul nu este autonom, el este dependent de Dumnezeu, de iubire, de comuniune. Când se rupe de acestea, se rupe în sine, se închide în sine, se izolează, se usucă și atunci caută soluții, dar nu mai are izvoare. Părinții pustiei nu au vorbit despre „autonomie”, ci despre „ascultare”, nu despre „autenticitate”, ci despre „lepădare de sine”, nu despre „vindecare emoțională”, ci despre „curățirea inimii”, ei știau că omul nu se poate vindeca singur, ci doar în Hristos, prin Biserică, prin Taine, prin nevoință. Frate nu disprețui psihologia, dar nici nu o absolutiza, ea poate fi unealtă, dar nu cale, poate fi sprijin, dar nu temelie, poate fi început, dar nu sfârșit. Dacă nu este luminată de har, rămâne o știință oarbă, care pipăie sufletul fără să-l înțeleagă. Așadar, caută nu autonomia, ci comuniunea, nu controlul, ci încrederea, nu perfecțiunea, ci pocăința, nu echilibrul, ci sfințenia căci, precum zice Sfântul Siluan: „Sufletul care nu cunoaște pe Dumnezeu este bolnav.”, și nimeni nu-l poate vindeca, decât Dumnezeu.

Confuzia între îndumnezeire și autoîmplinire

Frate una dintre cele mai subtile și periculoase înșelări ale vremurilor noastre este amestecarea celor duhovnicești cu cele lumești, a celor de sus cu cele de jos, a harului cu psihologia, a îndumnezeirii cu autoîmplinirea și astfel, omul, însetat de sens, în loc să urce spre Dumnezeu, se învârte în jurul sinelui, crezând că se înalță, dar de fapt se afundă. Îndumnezeirea este lucrarea harului în om, este urcușul duhovnicesc prin care omul, curățindu-se de patimi, luminându-se prin rugăciune și smerenie, se unește cu Dumnezeu. Este o taină a iubirii, a jertfei, a lepădării de sine, nu este o performanță, ci o prefacere, nu este un rezultat al voinței omenești, ci un dar al harului, primit prin pocăință și ascultare. Autoîmplinirea, în schimb, este o lucrare centrată pe sine, este dorința de a deveni „cineva”, de a atinge un ideal propriu, de a-ți construi o imagine, o identitate, un sens fără Dumnezeu, este o căutare de sine, nu o lepădare de sine, este o înălțare a eului, nu o răstignire a lui. Sfântul Grigorie Teologul spune: „Omul este chemat să devină Dumnezeu prin har, nu prin sine.”, aceasta este deosebirea, îndumnezeirea vine prin har, autoîmplinirea vine prin sine, una este lucrare a Duhului, cealaltă este lucrare a mândriei. În viața duhovnicească, omul se smerește, se pocăiește, se goleşte de sine, ca să se umple de Dumnezeu. În dezvoltarea personală modernă, omul se afirmă, se înalță, se umple de sine, dar rămâne gol de har și astfel, în loc să se îndumnezeiască, se închipuie dumnezeu. Frăție să nu te lași amăgit de cuvintele dulci ale lumii, nu tot ce pare lumină este lumină, nu tot ce pare creștere este urcuș, nu tot ce pare vindecare este mântuire. Între îndumnezeire și autoîmplinire este o prăpastie adâncă, chiar dacă la suprafață par asemănătoare. Îndumnezeirea cere cruce, răbdare, tăcere, post, rugăciune, ascultare, smerenie. Autoîmplinirea cere tehnici, motivație, afirmare, control, succes, una te face fiu al lui Dumnezeu, cealaltă te face rob al sinelui. Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt.”, nu dobândirea succesului, nici a echilibrului, nici a unei imagini ideale despre sine, ci dobândirea Duhului, Care ne face vii, ne luminează, ne sfințește. Așadar întreabă-te nu „cum să mă împlinesc”, ci „cum să mă mântuiesc”, nu „cum să devin cine vreau eu să fiu”, ci „cum să devin ceea ce vrea Dumnezeu să fiu”, nu „cum să mă afirm”, ci „cum să mă smeresc” căci numai cel ce se smerește va fi înălțat.

Pericolele unei dezvoltări personale fără Dumnezeu

Frate să știi că nu orice creștere este sănătoasă, și nu orice dezvoltare este mântuitoare, precum o plantă care crește în întuneric se înalță strâmbă și bolnavă, tot așa și omul care se dezvoltă fără lumina lui Hristos își deformează firea, chiar dacă la arătare pare înfloritor. Lumea de azi vorbește mult despre „dezvoltare personală”, dar puțin despre mântuire, se caută succesul, echilibrul, performanța, dar nu se mai caută sfințenia, se cultivă încrederea în sine, dar nu smerenia, se învață tehnici de comunicare, dar nu tăcerea inimii, se predică autenticitatea, dar nu lepădarea de sine. Această dezvoltare este ca o casă zidită pe nisip, când vin vânturile ispitelor, când se abate ploaia suferinței, când se ridică valul morții, totul se prăbușește căci nu are temelie în Hristos. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Cine nu se leapădă de sine, acela nu poate urca scara virtuților.”, dar dezvoltarea personală fără Dumnezeu nu cere lepădare de sine, ci afirmare de sine, nu cere pocăință, ci acceptare, nu cere cruce, ci confort și astfel, omul se dezvoltă în afară, dar se usucă înlăuntru. Unul dintre cele mai mari pericole este substituirea vieții duhovnicești cu o spiritualitate de tip psihologic. Omul se mulțumește cu o liniște de suprafață, cu o stare de bine, cu o „energie pozitivă”, dar nu mai caută harul, nu mai vrea să se vindece, ci doar să se simtă bine, nu mai vrea să se mântuiască, ci doar să se echilibreze. Alt pericol este mândria subtilă care se strecoară în suflet. Omul începe să creadă că el este autorul propriei sale deveniri, că el se poate ridica singur, că nu are nevoie de nimeni, nici măcar de Dumnezeu, aceasta este marea înșelare a veacului acestuia: autosuficiența spirituală. Sfântul Isaac Sirul ne avertizează: „Cel ce se încrede în sine, acela a căzut deja.” Iar Sfântul Siluan adaugă: „Cine nu are Duhul Sfânt, acela nu poate cunoaște adevărul despre sine.” Fără Dumnezeu, omul nu se cunoaște, ci se înșală, se crede liber, dar este rob, se crede luminat, dar este în întuneric, se crede viu, dar este mort în păcate. Dacă vrei să te dezvolți, dezvoltă-ți inima în rugăciune, dacă vrei să crești, crește în smerenie, dacă vrei să te cunoști, coboară în adâncul inimii și strigă: „Doamne, luminează-mi întunericul inimii mele!”, nu te teme de slăbiciunile tale, ci teme-te de mândria care le ascunde, nu fugi de cruce, căci ea este scara spre cer. Adevărata dezvoltare este aceea care te apropie de Hristos, orice altă dezvoltare este o rătăcire, o ocolire a Golgotei, o fugă de mântuire și ce-i folosește omului să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul?

Cultul sinelui și idolatria eului

Frate, în vremurile de pe urmă, omul nu mai cade în închinarea la idoli de lemn și piatră, ci într-o închinare mai subtilă, mai primejdioasă, închinarea la sine. Idolul cel nou nu mai este în afară, ci înlăuntru, este eul, sinele, voia proprie, dorința de a fi centrul tuturor lucrurilor. Aceasta este marea rătăcire a lumii moderne, cultul sinelui. Omul nu mai trăiește pentru Dumnezeu, ci pentru sine, nu mai caută voia Domnului, ci își urmează propria voință, nu mai întreabă: „Ce vrei Tu, Doamne, să fac?”, ci zice: „Ce vreau eu să devin?” și astfel, în loc să se închine Creatorului, se închină creaturii. Sfântul Apostol Pavel ne-a avertizat: „În zilele din urmă, vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de argint, lăudăroși, trufași…” 2 Timotei 3, 2, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine este maica tuturor patimilor căci din iubirea de sine se nasc mândria, slava deșartă, iubirea de plăcere, iubirea de stăpânire, iubirea de slavă. În dezvoltarea personală fără Dumnezeu, sinele este pus pe tron, totul se învârte în jurul lui, cum să-l hrănești, cum să-l afirmi, cum să-l protejezi, cum să-l faci să strălucească, dar acest sine este adesea un idol mincinos, o mască, o construcție a dorințelor și fricilor noastre, nu este omul cel adevărat, ci omul cel căzut. Viața duhovnicească, dimpotrivă, începe cu zdrobirea acestui idol, cu lepădarea de sine, cu recunoașterea că fără Dumnezeu nu suntem nimic, că nu noi suntem centrul lumii, ci Hristos, că nu voia noastră ne mântuiește, ci voia Lui. Sfântul Ioan Botezătorul a spus: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.” Ioan 3, 30, aceasta este măsura adevăratului om, nu cât de mult se afirmă, ci cât de mult se smerește, nu cât de mult strălucește în ochii lumii, ci cât de mult se ascunde în ochii lui Dumnezeu. Să nu te închini sinelui tău, să nu-l hrănești cu laude, cu dorințe, cu ambiții, să nu-l faci împărat peste viața ta căci el este un stăpân nemilostiv, care te va duce la oboseală, la gol, la moarte lăuntrică, în schimb, pune-L pe Hristos în inima ta, fă din El centrul vieții tale, ascultă-L, urmează-L, iubește-L căci, precum zice Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Sinele nostru este un tiran, numai când îl răstignim, ne eliberăm.” și numai atunci începem să trăim cu adevărat, nu ca robi ai sinelui, ci ca fii ai lui Dumnezeu.

De la „devino tu însuți” la „Leapădă-te de tine”

Frate lumea de astăzi îți spune neîncetat: „Fii tu însuți!”, „Urmează-ți visul!”, „Devino cea mai bună versiune a ta!”, aceste cuvinte par frumoase, dar ascund o înșelare adâncă, ele par a te încuraja, dar de fapt te închid în tine însuți, te îndeamnă să te zidești pe tine, nu să te zidească Dumnezeu. Cuvântul lui Hristos este altul: „Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Marcu 8, 34, nu „devino tu însuți”, ci „leapădă-te de tine”, nu „urmează-ți visul”, ci „urmează-Mi Mie”, nu „fii tu însuți”, ci „fii în Mine”. Aceasta este taina vieții duhovnicești, că omul nu se împlinește prin sine, ci prin lepădarea de sine, nu se desăvârșește prin afirmare, ci prin jertfă, nu se înalță prin voia sa, ci prin ascultare, adevărata devenire nu este o construcție a eului, ci o prefacere a lui prin har. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Fericit este cel ce s-a lepădat de sine, căci acela nu va cădea niciodată.”, lepădarea de sine nu este o pierdere, ci o eliberare, nu este o anulare, ci o naștere din nou, nu este o renunțare la identitate, ci o regăsire a adevăratei noastre identități în Hristos. Când omul se străduiește să „devină el însuși” fără Dumnezeu, ajunge să se piardă căci nu știe cine este, se definește prin dorințele lui, prin traumele lui, prin visurile lui, dar nu prin chemarea lui dumnezeiască și astfel, în loc să se înalțe, se închide într-o imagine de sine care nu mântuiește. Părinții pustiei nu căutau să devină „ei înșiși”, ei căutau să devină nimic, pentru ca Dumnezeu să fie totul în ei. Avva Alonie spunea: „Dacă nu zice omul în inima sa: eu singur sunt cu Dumnezeu pe pământ, nu va avea odihnă.”, aceasta este lepădarea de sine, să nu mai aștepți nimic de la lume, nici de la tine, ci totul de la Dumnezeu. Nu te teme să te lepezi de tine, nu te teme să renunți la imaginea ta, la voia ta, la visurile tale căci ceea ce vei primi în schimb este mai mult decât ai putea vreodată să-ți dorești, pacea inimii, lumina harului, bucuria prezenței lui Hristos. Adevărata devenire nu este „să fii tu însuți”, ci să fii în Hristos, nu să-ți urmezi inima, ci să o curățești, nu să-ți afirmi voința, ci să o supui voii lui Dumnezeu, numai așa omul se mântuiește, numai așa omul se regăsește.

Pseudo-duhovnicia și spiritualitatea de consum

Frate în vremurile noastre, chiar și cele duhovnicești au fost atinse de duhul lumii, a apărut o „spiritualitate” care nu mai cere cruce, nici pocăință, nici nevoință, ci doar confort, stare de bine și „energie pozitivă”, este o pseudo-duhovnicie, o înșelare subtilă, care se îmbracă în haine sfinte, dar nu are Duh Sfânt. Această spiritualitate de consum este ca o mâncare fără hrană, ca o rugăciune fără inimă, ca o lumină fără foc, ea promite pace, dar nu cere luptă, promite vindecare, dar nu cere zdrobirea inimii, promite iubire, dar nu cere lepădare de sine, este o spiritualitate fără Hristos, fără Golgota, fără Înviere. Omul este atras de ea pentru că nu doare, nu cere post, nici priveghere, nici ascultare, nu cere să te schimbi, ci doar să te simți bine, este o spiritualitate care se vinde, care se ambalează frumos, care se consumă ca un produs, dar sufletul nu se hrănește cu produse, ci cu har. Părinții pustiei nu au cunoscut această „spiritualitate”, ei au cunoscut lacrima, tăcerea, pustia, lupta cu gândurile, răbdarea în ispite, pentru ei, viața duhovnicească nu era o stare, ci o cruce, nu era o experiență, ci o jertfă, nu era o căutare de sine, ci o pierdere de sine în iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Astăzi, mulți vor să fie duhovnicești, dar fără să se ostenească. Vor să simtă harul, dar fără să se pocăiască.”, aceasta este pseudo-duhovnicia o căutare de har fără pocăință, o căutare de lumină fără curățire, o căutare de Dumnezeu fără lepădare de lume. Spiritualitatea de consum este periculoasă pentru că pare bună, pare blândă, pare iubitoare, pare înțeleaptă, dar nu duce la mântuire, nu duce la schimbarea inimii, nu duce la unirea cu Dumnezeu, este o înșelare care te face să te simți bine, dar te lasă gol. Ferește-te de această înșelare și nu căuta stări, ci caută pe Hristos, nu căuta să simți, ci caută să te smerești, nu căuta să te înalți, ci caută să te cobori căci acolo, în adâncul inimii zdrobite, vine harul, nu în vârful simțirii, ci în taina pocăinței. Sfântul Isaac Sirul zice: „Mai bine este să plângi decât să te bucuri, căci lacrima curăță, iar bucuria lumească înșală.”, adevărata spiritualitate nu este dulce, ci amară la început, dar din amărăciunea pocăinței se naște dulceața harului. Așadar nu consuma spiritualitate, trăiește-o, nu o cumpăra, oferă-te pe tine ca jertfă, nu o căuta în cărți lucioase, ci în Pateric, în Filocalie, în viața sfinților, nu o trăi cu mintea, ci cu inima și atunci vei cunoaște Adevărul și Adevărul te va face liber.

Vindecarea sufletului între terapie și pocăință

Frate sufletul omului este o taină adâncă, mai adâncă decât marea, mai înaltă decât cerul. Când se rănește, nu se vindecă ușor, nu e de ajuns să-i pui pansamente de cuvinte, nici să-l mângâi cu teorii, sufletul are nevoie de har, de lumină, de pocăință, căci rana lui nu este doar psihologică, ci duhovnicească. În zilele noastre, mulți aleargă la terapeuți, la psihologi, la consilieri și nu este rău să ceri ajutor, când ești în suferință, dar să știi că nu orice ajutor este mântuitor. Psihologia poate să aline, dar nu poate să mântuiască, poate să explice, dar nu poate să vindece inima, poate să calmeze, dar nu poate să curățească. Pocăința, însă, este lucrarea Duhului Sfânt în adâncul inimii, este durerea care vindecă, lacrima care spală, suspinul care urcă la cer, nu este doar o recunoaștere a greșelii, ci o întoarcere a întregii ființe către Dumnezeu, nu este doar o schimbare de comportament, ci o prefacere a inimii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Pocăința este doctorie care omoară păcatul și dă viață sufletului.”, iar Sfântul Isaac Sirul adaugă: „Mai mare este cel ce plânge pentru păcatele sale decât cel ce învie morții.”, vezi cât de prețioasă este pocăința în ochii lui Dumnezeu? Terapia modernă caută să-l ajute pe om să se accepte, pocăința îl învață pe om să se lepede de sine, terapia caută să-l împace cu trecutul, pocăința îl învață să-l răscumpere prin lacrimă și iertare, terapia îl învață să-și gestioneze emoțiile, pocăința îl învață să-și curețe inima și să-și înalțe mintea către Dumnezeu. Să nu osândim pe cei care caută ajutor, să nu disprețuim nici știința, nici pe cei ce o slujesc cu inimă curată, ci să le arătăm calea mai bună, calea care nu se oprește la om, ci urcă la Dumnezeu. Să le spunem că există o vindecare mai adâncă, mai deplină, mai adevărată, vindecarea prin har. Dacă simți că sufletul tău este rănit, nu fugi de durere, nu o acoperi cu vorbe, cu distracții, cu explicații, ci intră în cămara inimii tale, închide ușa și roagă-te Tatălui tău în ascuns, spune-I tot, plângi, taci, așteaptă și vei vedea cum, încet, harul va începe să picure peste rana ta, ca un untdelemn cald, ca o rouă de dimineață, căci, precum zice Sfântul Siluan: „Unde este pocăință, acolo este și iertare. Unde este iertare, acolo este și pace. Unde este pace, acolo este Duhul Sfânt.”

Rugăciunea inimii și cunoașterea de sine

Frate dacă vrei să te cunoști cu adevărat, nu te privi în oglinda lumii, ci în lumina rugăciunii. Nu te analiza cu mintea, ci coboară cu inima căci adevărata cunoaștere de sine nu vine din introspecție, ci din întâlnirea cu Dumnezeu și această întâlnire se face în rugăciune, nu orice rugăciune, ci rugăciunea inimii. Rugăciunea lui Iisus „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, este cheia care deschide ușa inimii, este sabia care taie gândurile, focul care arde patimile, lumina care luminează întunericul lăuntric. Nu este o formulă magică, ci o chemare vie, o respirație a sufletului, o prezență a lui Hristos în adâncul ființei. Părinții pustiei au trăit această rugăciune ca pe o hrană zilnică ce nu o rosteau doar cu buzele, ci cu întreaga lor ființă. O repetau neîncetat, până când inima începea să o spună singură, fără efort, ca o respirație duhovnicească și atunci, în tăcerea inimii, se năștea cunoașterea de sine. Sfântul Grigorie Sinaitul spune: „Cine se roagă cu inima, acela se vede pe sine așa cum este.”, căci în lumina harului, sufletul își vede rănile, mândria, fricile, patimile ascunse. Nu pentru a se osândi, ci pentru a se vindeca, nu pentru a se disprețui, ci pentru a se smeri. Psihologia modernă caută și ea cunoașterea de sine, dar o face prin analiză, prin introspecție, prin rațiune, nu este rău să ne înțelegem mecanismele sufletești, dar aceasta nu este de ajuns. Cunoașterea de sine fără rugăciune este ca o oglindă spartă, vezi frânturi, dar nu chipul întreg, numai în lumina lui Hristos se vede omul întreg. Rugăciunea inimii nu este doar un exercițiu, ci o viață, nu este o tehnică, ci o taină, nu este o metodă de relaxare, ci o luptă cu gândurile, cu patimile, cu duhurile, este o cale a smereniei, a răbdării, a tăcerii, este o coborâre în adâncul ființei, unde locuiește Dumnezeu. Frate dacă vrei să te cunoști începe să te rogi nu aștepta să simți ceva, nu căuta stări. Spune rugăciunea cu credință, cu răbdare, cu durere, spune-o în taină, în liniște, în fiecare clipă și vei vedea cum, încet, inima ta se va deschide, ca o floare în lumina dimineții. Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”, aceasta este cunoașterea de sine să vezi adâncul căderii tale, dar să nu cazi în deznădejde, ci să te ții de rugăciune, ca de o funie care te scoate din prăpastie. Așadar nu te teme să te vezi așa cum ești, nu fugi de tine, nu te ascunde în spatele măștilor, coboară în inimă, roagă-te și acolo, în taina rugăciunii, te vei întâlni cu tine însuți și cu Dumnezeu.

Ascultarea antidotul mândriei moderne

Frate dacă vrei să te mântuiești, învață să asculți, nu doar cu urechile, ci cu inima, nu doar pe oameni, ci pe Dumnezeu, căci ascultarea este rădăcina smereniei, iar smerenia este temelia mântuirii. În lumea de azi, ascultarea este disprețuită, este văzută ca slăbiciune, ca pierdere a libertății, ca o piedică în calea „autenticității”. Omul modern vrea să fie stăpân pe sine, să-și urmeze propria voință, să nu dea socoteală nimănui, dar tocmai această voință proprie este izvorul mândriei, al tulburării, al căderii. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Ascultarea este mormântul voinței și învierea smereniei.”, iar Avva Pimen zicea: „Viața și moartea sunt în limba. Cine iubește ascultarea, acela va trăi.”, vezi cât de mare este puterea ascultării? În viața duhovnicească, ascultarea nu este o simplă disciplină, ci o taină, este lepădarea de sine, este încredințarea voii tale în mâinile altuia, este moartea eului și nașterea omului nou. În mănăstiri, ascultarea este mai mare decât postul, decât rugăciunea, decât orice nevoință căci fără ascultare, toate celelalte pot naște mândrie, dar ascultarea nu este doar pentru monahi, este pentru toți. Copilul trebuie să asculte de părinți, soții trebuie să se asculte unul pe altul în dragoste, credinciosul trebuie să asculte de Biserică și toți trebuie să asculte de Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce. Mândria modernă ne spune:„Fii tu însuți, nu asculta de nimeni, tu știi mai bine.”, dar această mândrie ne închide în noi înșine, ne izolează, ne face surzi la glasul cel blând al lui Dumnezeu și astfel, în loc să ne eliberăm, ne înrobim voii proprii, care este schimbătoare, tulbure, rănită. Ascultarea adevărată nu este o sclavie, ci o eliberare, nu este o pierdere, ci un câștig, nu este o umilire, ci o înălțare căci cel ce ascultă cu smerenie, acela se face vas al harului, cel ce se leapădă de voia sa, acela primește voia lui Dumnezeu, care este desăvârșită. Frate caută un părinte duhovnicesc și ascultă-l nu doar când îți convine, ci mai ales când cuvântul lui te doare, nu pentru că el ar fi fără greșeală, ci pentru că Dumnezeu lucrează prin ascultare și dacă te smerești, chiar și printr-un cuvânt simplu, Dumnezeu îți va da lumină. Sfântul Siluan zicea: „Sufletul care nu are ascultare nu poate avea pace.”, și pacea nu vine din a face ce vrei, ci din a face ce trebuie, nu din a-ți urma voia, ci din a o supune voii lui Dumnezeu. Așadar să învățăm a asculta, să ascultăm cu răbdare, să ascultăm cu inimă curată. Ascultăm nu doar cu urechile, ci cu viața  noastră și vom vedea cum încet mândria se va topi, voia ta se va liniști, și harul va începe să lucreze în noi.

Părinții Pustiei despre adevărata creștere lăuntrică

Frate dacă vrei să înțelegi ce înseamnă cu adevărat să crești lăuntric nu căuta modele în cei ce se înalță în ochii lumii, ci în cei ce s-au coborât în adâncul inimii lor căci acolo, în pustia Egiptului, în tăcerea chiliilor, în rugăciunea neîncetată a schiturilor, au trăit oameni care s-au făcut pământ și cenușă și tocmai de aceea s-au umplut de lumină. Părinții pustiei nu au căutat niciodată să fie mari, au fugit de slavă, de putere, de laudă, au fugit de lume nu pentru că ar fi urât lumea, ci pentru că au iubit mai mult pe Dumnezeu și în această fugă, în această retragere, au descoperit taina creșterii lăuntrice, să te micșorezi pe dinafară, ca să te lărgești pe dinăuntru. Avva Antonie cel Mare, întrebat ce este desăvârșirea, a răspuns: „Să-ți pui păcatele tale înaintea ochilor și să nu te uiți la ale aproapelui.”, iar Avva Moise Etiopianul spunea: „Fugi, taci, liniștește-te acestea sunt începutul curăției.” Pentru Părinți, creșterea lăuntrică nu era o acumulare de cunoștințe, nici o perfecționare a comportamentului, era o lucrare a inimii, curățirea de patimi, dobândirea smereniei, nașterea iubirii, era o luptă cu sinele, cu gândurile, cu demonii, era o viață întreagă pusă în slujba lui Dumnezeu, clipă de clipă și această creștere nu se vedea în afară. Părinții nu străluceau în ochii oamenilor, ci în ochii lui Dumnezeu, trupurile lor erau slăbite de post, dar sufletele lor erau pline de putere, vorbele lor erau puține, dar pline de foc, faptele lor erau ascunse, dar cerul le cunoștea. Dacă vrei să crești lăuntric învață de la acești sfinți, nu căuta să fii văzut, ci să fii curat, nu căuta să fii admirat, ci să fii iertat, nu căuta să fii înțeles, ci să fii smerit, nu căuta să te afirmi, ci să te jertfești. Adevărata creștere nu este o urcare pe scara succesului, ci o coborâre în adâncul inimii, nu este o expansiune a eului, ci o micșorare a lui, nu este o înflorire a sinelui, ci o moarte a lui, pentru ca Hristos să învieze în tine. Sfântul Nil Ascetul spune: „Cel ce se roagă cu adevărat este teolog.”, și Sfântul Serafim de Sarov adaugă: „Dobândește pacea, și mii în jurul tău se vor mântui.”, aceasta este creșterea lăuntrică să te faci vas al păcii, al harului, al iubirii, și să luminezi fără să vrei, fără să știi, fără să cauți. Nu te teme de pustie, nu te teme de tăcere, nu te teme de singurătate pentru că acolo se naște omul nou, acolo crește sufletul, acolo se coboară harul și acolo, în taina inimii, vei afla că adevărata creștere este să te faci mic, ca Dumnezeu să fie mare în tine.

Cuvânt despre discernământ între bine și binele înșelător

Frate nu tot ce pare bine este de la Dumnezeu și nu tot ce strălucește este lumină. Nu tot ce zidește la arătare zidește și în duh, de aceea între toate virtuțile, una este deosebit de rară și de prețioasă, discernământul ochiul limpede al inimii, care deosebește voia lui Dumnezeu de voia omului, adevărul de înșelare, lumina de întunericul mascat. Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Vor veni vremuri când oamenii vor înnebuni și, văzând pe cineva că nu este nebun ca ei, îl vor prigoni.” În astfel de vremuri fără discernământ, omul cade ușor în rătăcire, chiar și atunci când intenția lui este bună căci înșelarea nu vine prin rău vădit, ci prin bine amestecat cu minciună. Discernământul nu este o simplă inteligență, nici o logică ascuțită, este o lucrare a harului, o luminare a minții prin curăția inimii. Sfântul Isaac Sirul spune: „Cel ce are inima curată vede lucrurile așa cum sunt.” așadar, nu poți avea discernământ fără pocăință, fără rugăciune, fără smerenie. Unul dintre cele mai mari pericole ale vieții duhovnicești este binele înșelător adică acele fapte care par bune, dar nu sunt plăcute lui Dumnezeu. De pildă, cineva postește mult, dar judecă pe aproapele, altul se roagă mult, dar nu iartă, altul face milostenie, dar caută slavă, toate acestea sunt „binele înșelător” fapte bune în formă, dar străine de Duhul. Sfântul Ioan Scărarul spune: „Discernământul este ochiul sufletului, care vede unde lucrează harul și unde lucrează înșelarea.” fără acest ochi, omul poate merge pe o cale greșită, crezând că merge spre Dumnezeu și cu cât merge mai mult, cu atât se îndepărtează mai tare. Dacă vrei să dobândești discernământ, nu te grăbi în nimic, nu te încrede în gândurile tale, nu lua hotărâri mari fără rugăciune, caută sfat, caută un părinte duhovnicesc, caută liniștea inimii căci acolo, în tăcerea adâncă, se aude glasul lui Dumnezeu. Discernământul se naște din smerenie, iar smerenia vine din cunoașterea propriei neputințe. Cu cât te vezi mai mic, cu atât Dumnezeu îți va da lumină, cu cât te lepezi de voia ta, cu atât vei înțelege voia Lui, cu cât te rogi mai curat, cu atât vei deosebi duhurile. Nu te încrede în orice „bine”, întreabă-te: Este acesta un bine care mă smerește sau care mă înalță? Mă apropie de Hristos sau de mine însumi? Mă face mai iubitor sau mai mândru? Și dacă nu știi răspunsul, așteaptă, roagă-te, taci și Dumnezeu îți va arăta căci, precum zice Sfântul Marcu Ascetul: „Cel ce are discernământ nu se încrede în sine, ci în Dumnezeu.” și acela nu va fi rușinat.

Despre liniștire și tăcerea care grăiește cu Dumnezeu

Frate dacă vrei să-L auzi pe Dumnezeu, învață să taci nu doar cu gura, ci cu mintea, cu inima, cu voia ta căci Dumnezeu nu Se arată în zgomot, nici în tulburare, nici în graba lumii, ci în liniștea adâncă a sufletului. Acolo, în tăcerea cea dinlăuntru, răsună glasul Lui ca o adiere lină, ca o lumină care nu rănește, ci mângâie. Părinții pustiei au numit această lucrare isihie, liniștirea nu este o simplă absență de zgomot, ci o stare a inimii care s-a desprins de lume, de gânduri, de griji, de sine, este o tăcere plină de prezență, o tăcere care nu e goală, ci plină de Dumnezeu. Sfântul Isaac Sirul spune: „Iubitorul de liniște se apropie de Dumnezeu și, în tăcere, Îl cunoaște.” căci în tăcere se curăță mintea, se limpezește inima, se aprinde rugăciunea. În tăcere, omul nu mai vorbește despre Dumnezeu, ci cu Dumnezeu, nu mai caută să înțeleagă, ci să se închine. Lumea de azi fuge de tăcere, o umple cu zgomot, cu imagini, cu cuvinte, cu mișcare, omul se teme să rămână singur cu sine, se teme să tacă, pentru că în tăcere se vede pe sine și ce vede îl înfricoșează golul, neliniștea, rănile, întrebările fără răspuns, dar tocmai acolo, în acel gol, poate coborî Dumnezeu. Liniștirea nu înseamnă fugă de lume, ci așezare în Dumnezeu, nu înseamnă lenevie, ci trezvie, nu înseamnă pasivitate, ci o lucrare adâncă, nevăzută, în care sufletul se curăță, se roagă, se unește cu Hristos, este o taină a celor ce au gustat din dulceața prezenței Lui și nu mai vor nimic altceva. Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Când mintea se liniștește și se coboară în inimă, atunci începe adevărata rugăciune.” Aceasta este isihia, nu o tehnică, ci o stare de har, nu o izolare, ci o întâlnire, nu o absență, ci o plinătate. Dacă vrei să te liniștești, începe cu puțin, oprește zgomotul din afară și închide ușa camerei tale, închide telefonul, închide gura și apoi, încet, începe să închizi și gândurile, nu te lupta cu ele, ci lasă-le să treacă, ca norii pe cer și spune încet: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” nu te grăbi, nu aștepta nimic doar rămâi și vei vedea, cu vremea, cum tăcerea ta se va umple de prezență, cum liniștea ta va deveni rugăciune, cum singurătatea ta va deveni comuniune și atunci vei înțelege că tăcerea nu este lipsă de cuvânt, ci începutul Cuvântului. Iubește liniștea, caut-o, apără-o, hrănește-o căci în ea se naște viața duhovnicească, în ea se aprinde focul iubirii, în ea se aude glasul Celui ce a zis: „Fiule, dă-Mi inima ta.” Pilde 23, 26.

Despre suferință și taina purtării crucii

Frate dacă vrei să urmezi pe Hristos, pregătește-te să porți crucea, nu una de lemn, ci una nevăzută, crucea suferinței, a încercării, a durerii căci nu este cale spre Înviere fără Golgota, nici slavă fără pătimire, nici lumină fără întuneric. Lumea fuge de suferință, o socotește dușman, o consideră nedreaptă, o alungă cu orice preț, dar Părinții Bisericii ne învață că suferința, primită cu credință, este o școală a mântuirii, este focul care curăță, cuptorul în care se lămurește aurul inimii, calea prin care omul se smerește și se apropie de Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Nimic nu ne apropie mai mult de Dumnezeu decât suferința răbdătoare.” iar Sfântul Siluan adăuga: „Unde este suferință, acolo este și har.” nu pentru că Dumnezeu iubește durerea, ci pentru că, în durere, omul se leapădă de sine și se deschide lucrării dumnezeiești. Suferința nu este un blestem, ci o taină, nu este o pedeapsă, ci o chemare, nu este un sfârșit, ci un început. În ea, omul învață să nu se mai sprijine pe sine, ci pe Dumnezeu, învață să se roage cu lacrimi, să iubească cu milă, să tacă cu înțelepciune, învață să trăiască nu pentru sine, ci pentru Cel ce l-a iubit până la moarte, dar suferința nu este ușoară. Ea zdrobește, frânge, umilește, de aceea, omul are nevoie de har ca să o poată purta, are nevoie de rugăciune, de Biserică, de frați, de duhovnic, are nevoie să nu fie singur căci crucea, purtată singur, apasă, dar crucea purtată cu Hristos devine ușoară, chiar dacă rămâne grea. Când vine suferința, nu întreba: „De ce mie?”, ci întreabă: „Doamne, ce vrei să învăț din aceasta?” Nu fugi de cruce, ci primește-o cu nădejde, nu te răzvrăti, ci roagă-te, nu te închide în durere, ci deschide-ți inima către Dumnezeu căci El nu te lasă singur, El a purtat crucea înaintea ta și în fiecare rană a ta, El este acolo. Sfântul Pavel zice: „Mă bucur în suferințele mele pentru voi și împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos.” Coloseni 1, 24, aceasta este taina că suferința noastră, unită cu suferința lui Hristos, devine mântuitoare, devine rugăciune, devine jertfă, devine lumină. Așadar nu te teme de suferință, nu o căuta, dar nici nu o respinge, primește-o ca pe o vizită a lui Dumnezeu, ca pe o chemare la adânc, ca pe o cruce care, deși grea, te va duce la Înviere și atunci vei înțelege că suferința nu este sfârșitul, ci începutul unei iubiri mai mari.

Despre bucuria care izvorăște din inimă curățită

Frate, lumea caută bucuria în lucruri trecătoare, în plăcere, în reușită, în laudă, în posesiuni, dar toate acestea sunt ca roua dimineții strălucesc o clipă și apoi se risipesc. Adevărata bucurie nu vine din afară, ci dinlăuntru, nu din ceea ce ai, ci din ceea ce ești în Dumnezeu și această bucurie nu se naște decât într-o inimă curățită. Sfântul Serafim de Sarov, chip al blândeții și al luminii, întâmpina pe fiecare cu cuvintele: „Hristos a înviat, bucuria mea!” nu era o simplă formulă, ci o revărsare a harului din inima lui căci el trăia Învierea neîncetat, în adâncul ființei sale și din acea curăție a inimii izvora o bucurie care nu putea fi ascunsă. Bucuria duhovnicească nu este o emoție, ci o stare, nu este o reacție la ceva plăcut, ci o prezență a harului, nu depinde de împrejurări, ci de curăția inimii. Când inima este curată, ea devine vas al Duhului Sfânt și unde este Duhul, acolo este libertate, acolo este pace, acolo este bucurie. Sfântul Apostol Pavel, deși în lanțuri, scria filipenilor: „Bucurați-vă pururea întru Domnul; iarăși zic: bucurați-vă.” Filipeni 4, 4, cum putea să se bucure în suferință? Pentru că bucuria lui nu era din lume, ci din Hristos, nu era din afară, ci din adâncul unei inimi unite cu Dumnezeu, dar această bucurie nu vine fără luptă, ea este rodul unei inimi care s-a curățit prin lacrimi, prin post, prin rugăciune, prin iertare. Este darul pe care Dumnezeu îl dă celor ce s-au smerit, celor ce au iubit, celor ce au răbdat, nu este ieftină, dar este veșnică. Dacă vrei să cunoști această bucurie, nu o căuta în lume, nu o căuta în aplauze, în reușite, în plăceri, caut-o în rugăciune, caut-o în tăcere, caut-o în iertare, caut-o în slujirea aproapelui, caut-o în cruce și mai ales, caut-o în curățirea inimii tale. Sfântul Grigorie de Nyssa spune: „Fericirea nu este altceva decât asemănarea cu Dumnezeu.” Iar această asemănare nu se dobândește decât prin lucrarea harului în inima smerită. Când inima se curăță de patimi, ea devine oglindă a lui Hristos și atunci, chiar și în mijlocul necazurilor, omul se bucură nu pentru că nu suferă, ci pentru că știe că Dumnezeu este cu el. Aceasta este bucuria sfinților, o bucurie care nu țipă, ci luminează, nu se laudă, ci mângâie, nu se stinge, ci crește, este bucuria care nu vine din lume și pe care lumea nu o poate lua. Așadar curățește-ți inima nu pentru a fi „mai bun”, ci pentru a fi plin de Dumnezeu și atunci vei cunoaște o bucurie care nu depinde de nimeni și de nimic, o bucurie care nu trece, o bucurie care este Hristos Însuși.

Despre sfârșitul drumului omul nou în Hristos

Frate toate cele ce le-am spus până acum nu sunt decât pași spre un singur țel, nașterea omului nou în Hristos. Nu este vorba de o îmbunătățire morală, nici de o perfecționare a firii, ci de o prefacere lăuntrică, o înviere din moartea păcatului, o re-creare prin har. Omul cel vechi trăiește pentru sine, se hrănește din lume, se înalță prin mândrie, se apără prin frică. Omul cel nou trăiește pentru Dumnezeu, se hrănește din rugăciune, se înalță prin smerenie, se apără prin iubire, este o schimbare nu doar de comportament, ci de ființă, nu doar de gândire, ci de inimă. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată, toate s-au făcut noi.” 2 Corinteni 5, 17, aceasta este taina, că în Hristos, omul nu se mai definește prin trecutul său, ci prin harul prezent, nu prin rănile lui, ci prin vindecarea lui, nu prin cine a fost, ci prin cine este chemat să fie. Omul nou nu se mai teme de moarte, căci trăiește deja în Înviere, nu se mai teme de lume, căci este în lume, dar nu din lume. Nu se mai teme de sine, căci s-a lepădat de sine și s-a îmbrăcat în Hristos. El nu mai trăiește pentru a se realiza, ci pentru a se dărui, nu mai caută slavă, ci slujire, nu mai caută siguranță, ci sfințenie. Această naștere nu se face o dată, ci în fiecare zi prin pocăință, prin rugăciune, prin ascultare, prin cruce. Este o lucrare continuă, o nevoință blândă, o ardere tăcută și cu cât omul se leapădă mai mult de sine, cu atât se umple mai mult de Dumnezeu. Dacă ai pășit pe acest drum, nu te întoarce, dacă ai gustat din har, nu-l uita, dacă ai văzut lumina, nu te întoarce la întuneric căci omul nou nu este o stare, ci o chemare, nu este o destinație, ci o viață. O viață în Hristos, cu Hristos, pentru Hristos. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea: „Creștinul este om nou, om al bucuriei, om al luminii, om al iubirii.” Aceasta este măsura, nu cât de mult știm, ci cât de mult iubim, nu cât de mult ne rugăm, ci cât de mult ne-am schimbat, nu cât de mult ne-am înălțat, ci cât de mult ne-am smerit. Sfârșitul drumului nu este o oprire, ci un început, este începutul unei vieți în care Hristos trăiește în tine, în care tu nu mai ești tu, ci El este în tine, în care lumea nu te mai stăpânește, ci tu o sfințești, în care moartea nu te mai înspăimântă, ci te cheamă la Înviere. Aceasta este taina omului nou să fie chip al lui Hristos în lume, să fie lumină în întuneric, să fie pace în tulburare, să fie iubire în ură, să fie tăcere în zgomot, să fie cruce și înviere.

Despre iubirea adevărată între simțire și jertfă

Frate lumea vorbește mult despre iubire, dar puțin o trăiește, o confundă cu simțirea, cu atracția, cu emoția, cu dorința, dar iubirea adevărată nu este o stare trecătoare, ci o lucrare veșnică, nu este o plăcere, ci o jertfă, nu este o căutare de sine, ci o dăruire de sine. Sfântul Apostol Pavel spune: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este binevoitoare, nu se trufește, nu caută ale sale…” 1 Corinteni 13. Aceasta este iubirea care nu se schimbă, care nu se clatină, care nu se stinge, este iubirea care vine de la Dumnezeu și se întoarce la Dumnezeu. Iubirea adevărată nu se măsoară în cuvinte dulci, ci în răbdare, nu în promisiuni, ci în fapte, nu în ce simți, ci în ce alegi, este o alegere zilnică de a-l pune pe celălalt mai presus de tine, de a-l ierta, de a-l purta, de a-l sluji, chiar și când nu merită, chiar și când doare. Părinții Bisericii ne învață că iubirea este semnul celor desăvârșiți. Sfântul Siluan zicea: „Sufletul care a cunoscut iubirea lui Dumnezeu nu mai poate urî pe nimeni.” Iar Sfântul Isaac Sirul spunea: „Inima milostivă este chipul lui Dumnezeu în om.” Aceasta este iubirea să porți în tine durerea lumii și să o înalți în rugăciune. Simțirea este bună, dar nu este de ajuns, ea aprinde focul, dar jertfa îl întreține, simțirea vine și pleacă, dar jertfa rămâne. Iubirea care se bazează doar pe simțire este ca o casă pe nisip, când vin încercările, se prăbușește, dar iubirea întemeiată pe Hristos este stâncă, ea nu se clatină, pentru că este cruce. Dacă vrei să iubești cu adevărat, învață să te jertfești, nu aștepta să simți, ci începe să dăruiești, nu aștepta să fii înțeles, ci începe să înțelegi, nu aștepta să fii iubit, ci începe să iubești căci iubirea nu este reacție, ci inițiativă. Nu este răspuns, ci început. Iubirea adevărată nu caută răsplată, nu se hrănește din recunoștință, nu se ofilește în lipsa aprecierii, ea iubește pentru că este din Dumnezeu și Dumnezeu este iubire. Așadar nu te mulțumi cu o iubire de suprafață, caută iubirea care arde, care răbdă, care iartă, care se jertfește, caută iubirea care nu cere nimic, dar dă totul, caută iubirea care nu se laudă, dar luminează, caută iubirea care nu se schimbă, pentru că este Hristos în tine.

Despre voia lui Dumnezeu și pacea inimii

Frate omul aleargă toată viața căutând pacea. O caută în lucruri, în oameni, în reușite, în siguranță, dar pacea adevărată nu vine din împlinirea voii proprii, ci din supunerea voii lui Dumnezeu, nu vine din control, ci din încredințare, nu vine din putere, ci din ascultare. Voia lui Dumnezeu nu este o constrângere, ci o binecuvântare, mu este o limitare, ci o eliberare, nu este o piedică în calea fericirii, ci însăși calea către ea căci Dumnezeu nu vrea nimic altceva decât mântuirea ta, și tot ce îngăduie în viața ta este spre acest scop. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: „Voia lui Dumnezeu este viața sufletului.” Iar Sfântul Ioan de Kronstadt adaugă: „Când omul se unește cu voia lui Dumnezeu, atunci toate i se fac spre bine.” Așadar, pacea inimii nu vine când toate merg bine, ci când inima se odihnește în voia Domnului, dar cum cunoaștem voia lui Dumnezeu? Nu prin semne exterioare, nu prin calcule omenești, ci prin rugăciune, prin tăcere, prin sfătuire, prin pacea lăuntrică. Când inima este curată și smerită, ea simte ce este bine, când omul se roagă cu sinceritate: „Facă-se voia Ta, Doamne, nu a mea”, atunci începe să vadă limpede. Voia lui Dumnezeu nu este întotdeauna ușor de primit. Uneori ne duce pe căi grele, prin suferință, prin pierdere, prin tăceri lungi, dar dacă rămânem încredințați Lui, vom vedea că fiecare pas, chiar și cel dureros, ne apropie de lumină căci Dumnezeu nu greșește niciodată, noi greșim când ne îndoim de El. Dacă vrei pace, învață să spui din inimă: „Fie, Doamne, cum voiești Tu.” Nu doar când totul merge bine, ci mai ales când nu înțelegi nimic, nu doar când simți harul, ci și când ești în uscăciune, nu doar când ești pe muntele Taborului, ci și când ești în grădina Ghetsimani. Voia lui Dumnezeu nu este o destinație, ci o trăire, nu este doar o alegere mare, ci o sumă de alegeri mici să ierți, să taci, să rabzi, să slujești, să nu te răzbuni, să nu te grăbești, să nu te temi. În fiecare clipă, ai de ales între voia ta și voia Lui și de fiecare dată când alegi voia Lui, inima ta se lărgește și se liniștește. Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Când omul își pune voia sa, se chinuie, când o lasă în mâinile lui Dumnezeu, se odihnește.” Așadar nu te lupta cu viața, nu te lupta cu Dumnezeu, încredințează-I totul, trecutul tău, prezentul tău, viitorul tău și vei vedea cum, încet, inima ta va începe să tacă, să se liniștească, să se umple de pace. Aceasta este pacea pe care lumea nu o poate da, este pacea lui Hristos, este pacea celor ce trăiesc în voia Tatălui, este pacea sfinților, este pacea celor ce au murit lumii și trăiesc în Dumnezeu.

Despre libertatea în Duhul între alegere și ascultare

Frate lumea îți vorbește neîncetat despre libertate, o proclamă, o revendică, o apără, dar libertatea pe care o propune lumea este adesea o libertate fără adevăr, fără rădăcină, fără Dumnezeu, este o libertate de a face orice, dar nu de a deveni cine ești cu adevărat, este o libertate care duce nu la viață, ci la robie. Adevărata libertate nu este libertatea de a alege orice, ci libertatea de a alege binele, nu este libertatea de a urma voia proprie, ci de a urma voia lui Dumnezeu, nu este libertatea de a fugi de ascultare, ci de a iubi ascultarea căci numai cel ce ascultă de Dumnezeu este cu adevărat liber. Sfântul Apostol Pavel spune: „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate.” 2 Corinteni 3, 17, iar Sfântul Maxim Mărturisitorul ne învață că libertatea adevărată este puterea de a rămâne în bine, fără constrângere și fără teamă. Aceasta este libertatea în Duhul, nu o libertate de sine, ci o libertate în Hristos. Omul care trăiește în păcat se crede liber, dar este rob, rob al patimilor, al dorințelor, al fricii, al voii proprii, el face ce vrea, dar nu poate face ce trebuie, el alege, dar nu se poate opri, el se afirmă, dar nu se regăsește, aceasta este robia cea mai grea să nu poți ieși din tine însuți. În schimb, omul duhovnicesc este liber chiar și în închisoare, este liber chiar și în ascultare, este liber chiar și în suferință pentru că libertatea lui nu vine din afară, ci din lăuntru, nu vine din lipsa poruncilor, ci din împlinirea lor, nu vine din autonomie, ci din comuniune. Dacă vrei să fii liber, învață să asculți nu ca un rob, ci ca un fiu, nu cu frică, ci cu dragoste, nu cu suspin, ci cu bucurie. Ascultarea nu este opusul libertății, ci calea către ea căci în ascultare se leapădă voia proprie, iar în locul ei vine voia lui Dumnezeu, care este desăvârșită. Sfântul Siluan zicea: „Cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu nu se mai teme de nimic.” Iar aceasta este libertatea să nu te mai temi, să nu te mai agăți de nimic, să nu mai lupți pentru tine, ci să te lași purtat de har, să fii în lume, dar nu din lume, să fii între oameni, dar cu inima în cer. Nu te lăsa amăgit de libertatea lumii, ea promite totul, dar nu dă nimic, caută libertatea în Duhul, caut-o în rugăciune, în tăcere, în ascultare, în iubire și vei vedea cum, încet, lanțurile tale vor cădea, nu pentru că ai devenit mai puternic, ci pentru că ai devenit mai smerit. Aceasta este taina că cel ce se leapădă de sine, acela se regăsește, cel ce se supune lui Dumnezeu, acela domnește peste sine, cel ce moare lumii, acela trăiește cu adevărat.

Despre răbdare puterea tăcută a celor ce nu se grăbesc

Frate în lumea grabei, răbdarea pare slăbiciune, în lumea eficienței, răbdarea pare pierdere de timp, în lumea succesului, răbdarea pare stagnare, dar în Împărăția lui Dumnezeu, răbdarea este putere, este tărie ascunsă, este lucrare nevăzută, este rădăcina care ține pomul în furtună. Sfântul Apostol Iacov spune: „Răbdarea să-și facă lucrarea desăvârșită, ca să fiți desăvârșiți și întregi, lipsiți de nimic.” Iacov 1, 4, iar Sfântul Efrem Sirul zice: „Răbdarea este mama mângâierii și temelia nădejdii.” Căci cel ce rabdă nu se clatină, nu se tulbură, nu se pierde, el așteaptă cu credință, cu pace, cu tăcere. Răbdarea nu este pasivitate, ci o lucrare adâncă, este o nevoință a inimii care nu se grăbește, care nu se răzbună, care nu se tulbură, este o înfrânare a voii, o liniștire a gândurilor, o încredințare în Dumnezeu, este o rugăciune fără cuvinte, o jertfă fără sânge, o tăcere care strigă. Părinții pustiei au fost oameni ai răbdării, au răbdat uscăciunea, ispitele, gândurile, lipsurile, tăcerile lui Dumnezeu și tocmai prin această răbdare au dobândit harul căci Dumnezeu nu Se grăbește, dar nici nu întârzie, El vine la vremea potrivită, dar numai acolo unde găsește inimă răbdătoare. Dacă vrei să te mântuiești, învață să rabzi, rabdă pe aproapele tău, rabdă pe tine însuți, rabdă tăcerea lui Dumnezeu, rabdă încercările. Rabdă timpul. Nu te grăbi să înțelegi, să rezolvi, să schimbi, așteaptă cu pace, așteaptă cu nădejde, așteaptă cu rugăciune. Răbdarea este semnul celor tari, nu cei ce izbucnesc, ci cei ce tac, nu cei ce se impun, ci cei ce îndură, nu cei ce câștigă, ci cei ce nu se pierd. Este o taină a celor ce au înțeles că Dumnezeu lucrează în tăcere, în timp, în ascuns. Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Răbdarea este cheia care deschide ușa harului.” Și Sfântul Ioan Scărarul zice: „Răbdarea este o cruce pe care o porți fără să te plângi.” Așadar nu fugi de răbdare, nu o disprețui, nu o înlocui cu grabă, cu nerăbdare, cu revoltă, primește-o ca pe o lucrare sfântă căci în răbdare se naște smerenia, în răbdare se curăță inima, în răbdare se aprinde rugăciunea, în răbdare vine Dumnezeu.

Despre taina prezenței cum să fii cu adevărat acolo unde ești

Frate omul de azi este pretutindeni, dar nicăieri, trupul lui e într-un loc, mintea în altul, inima rătăcește prin griji, amintiri, visuri, trăiește în trecut sau în viitor, dar rareori în clipa de acum și totuși, Dumnezeu nu Se întâlnește cu omul în alt timp decât în prezent, acum este clipa mântuirii, aici este locul întâlnirii. Taina prezenței este taina adunării. Adunarea minții în inimă, adunarea simțurilor în liniște, adunarea ființei în fața lui Dumnezeu, nu este o tehnică, ci o trezvie, nu este o concentrare, ci o trezire, este o stare în care omul nu mai fuge, nu mai rătăcește, ci stă, stă înaintea Domnului, cu inimă întreagă. Sfântul Grigorie Teologul spunea: „Este mai mare cel ce se stăpânește pe sine decât cel ce stăpânește cetăți.” Iar Sfântul Teofan Zăvorâtul ne învață: „Să fii cu mintea în inimă și să stai înaintea lui Dumnezeu, aceasta este rugăciunea.” Așadar, prezența nu este doar o atenție, ci o rugăciune, nu este doar o stare psihologică, ci o lucrare duhovnicească. Când ești cu adevărat prezent, începi să vezi, să vezi pe aproapele tău, să vezi pe tine însuți, să vezi pe Dumnezeu nu cu ochii trupului, ci cu ochii inimii și atunci, chiar și lucrurile mici devin mari o privire, o tăcere, o floare, o suflare, toate devin locuri ale întâlnirii cu Cel ce este, dar pentru aceasta, trebuie să te oprești, să încetinești, să taci, să respiri, să spui: „Doamne, sunt aici.” Și să rămâi să nu fugi, să nu te grăbești să nu te împrăștii, să nu te pierzi în gânduri, în planuri, în frici, ci să te aduni, să te aduni în inima ta, acolo unde Dumnezeu te așteaptă. Dacă vrei să-L întâlnești pe Dumnezeu, nu-L căuta în altă parte, caută-L în clipa de acum, în locul în care ești, în omul de lângă tine, în respirația ta, în tăcerea ta în durerea ta, în bucuria ta căci El este aici nu în altă parte nu mai târziu. Nu când vei fi „mai bun”. Ci acum. Aceasta este taina prezenței, să fii cu totul acolo unde ești. Să nu fugi de tin să nu fugi de Dumnezeu, să nu trăiești în altă vreme, în alt loc, în altă viață, ci să trăiești acum, cu inima trează, cu mintea adunată, cu sufletul deschis și atunci vei vedea că fiecare clipă devine sfântă, fiecare loc devine altar, fiecare întâlnire devine liturghie căci acolo unde ești tu cu inima întreagă, acolo vine și Dumnezeu cu harul Său.

Despre mulțumire inima care binecuvântează totul

Frate mulțumirea este floarea rară a inimii smerite, ea nu crește în pământul uscat al nemulțumirii, nici în solul amar al cârtirii, ci în grădina inimii care a învățat să vadă darul în toate. Mulțumirea nu este doar o reacție la bine, ci o alegere de a binecuvânta chiar și în încercare. Lumea te învață să fii recunoscător când ai, când reușești, când ești lăudat, dar Părinții ne învață să mulțumim și când pierdem, și când suntem necunoscuți, și când suntem zdrobiți căci mulțumirea nu este despre ce ai, ci despre cum privești, nu este despre cât primești, ci despre cât recunoști. Sfântul Ioan Gură de Aur, în mijlocul suferinței și al exilului, rostea cuvintele: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Nu pentru că totul era bine, ci pentru că inima lui era plină de Dumnezeu și o inimă plină de Dumnezeu nu poate decât să mulțumească. Mulțumirea este începutul rugăciunii curate, este cheia care deschide porțile cerului, este răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu. Când mulțumești, recunoști că tot ce ai este dar că nimic nu ți se cuvine, că totul este har și atunci, inima ta se umple de pace, de lumină, de bucurie. Învață să mulțumești pentru toate, pentru aerul pe care îl respiri, pentru lumina dimineții, pentru  pâinea de pe masă, pentru zâmbetul unui copil, pentru o zi de liniște, pentru o lacrimă care te curăță, pentru o durere care te smerește, pentru o încercare care te apropie de Dumnezeu. Mulțumirea nu înseamnă să negi durerea, ci să o încredințezi lui Dumnezeu. Nu înseamnă să te prefaci că totul e bine, ci să crezi că El lucrează binele chiar și din rău. Este o încredere adâncă, o odihnă a sufletului, o lumină care nu se stinge. Sfântul Ambrozie de la Optina spunea: „Cel ce mulțumește lui Dumnezeu pentru toate, acela trăiește deja în rai.” Căci raiul nu este doar un loc, ci o stare a inimii și o inimă mulțumitoare este o inimă care a gustat din veșnicie. Așadar nu aștepta să ai totul ca să mulțumești. Mulțumește și vei avea totul nu aștepta să înțelegi totul ca să binecuvântezi. Binecuvântează și vei înțelege, nu aștepta să simți harul ca să-L slăvești pe Dumnezeu. Slăvește-L și harul va veni. Fă din mulțumire respirația sufletului tău, dimineața, mulțumește, seara, mulțumește, în bucurie, mulțumește, în necaz, mulțumește, în toate, mulțumește și vei vedea cum inima ta se va lărgi, se va lumina, se va umple de prezența Celui ce este Izvorul a tot binele.

Despre prietenie duhovnicească oglinzi ale lui Hristos în aproapele

Frate omul nu este făcut să fie singur chiar și în pustie, Părinții aveau frați de suflet, chiar și în tăcere, inimile lor se atingeau căci prietenia duhovnicească nu este o simplă legătură omenească, ci o taină a Împărăției, este o întâlnire între două suflete care Îl caută pe Dumnezeu împreună. Prietenia lumească se naște din interese, din plăceri comune, din simpatii trecătoare, dar prietenia duhovnicească se naște din rugăciune, din suferință împărtășită, din dorul de Hristos. Ea nu se rupe la prima încercare, nu se clatină în fața greșelii, nu se stinge în tăcere dimpotrivă, se adâncește, se curăță, se sfințește. Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Prietenul adevărat este un alt eu.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur adăuga: „Nimic nu este mai de preț decât un prieten credincios.” Căci în prietenul duhovnicesc îl vedem pe Hristos. În cuvântul lui, în tăcerea lui, în mustrarea lui, în iertarea lui prietenia duhovnicească nu înseamnă doar mângâiere, ci și adevăr, nu doar sprijin, ci și chemare la pocăință, nu doar împărtășirea bucuriilor, ci și purtarea crucii împreună. Este o legătură în care fiecare îl ajută pe celălalt să se apropie de Dumnezeu, nu se caută unul pe altul pentru sine, ci pentru a se înălța împreună spre cer. Dacă Dumnezeu îți dă un prieten duhovnicesc, păstrează-l cu rugăciune, nu-l judeca, nu-l părăsi la prima slăbiciune, nu-l folosi pentru tine, ci slujește-l, roagă-te pentru el, primește-i cuvântul, împărtășește-i lupta ta și mai ales, iubește-l în Hristos, nu în fire. Prietenia duhovnicească este rară, dar puternică, nu are nevoie de vorbe multe. Uneori, o privire ajunge, un suspin, o lacrimă, o rugăciune rostită în taină este o legătură care nu se rupe nici prin moarte, căci este întemeiată în veșnicie, dar fii cu luare-aminte nu orice apropiere este prietenie duhovnicească, nu orice afecțiune este curată. Caută prietenia care te smerește, nu care te flatează, care te întărește în bine, nu care te mângâie în păcat, care te duce la Hristos, nu care te leagă de om. Sfântul Siluan spunea: „Sufletul care iubește pe Domnul nu poate să nu iubească și pe aproapele.” Așadar, prietenia duhovnicească este o prelungire a iubirii lui Dumnezeu, este o icoană vie a comuniunii, este o pregustare a Împărăției, unde toți vor fi una în Hristos. Așadar caută prieteni care să-ți fie oglinzi ale lui Hristos și tu fii o astfel de oglindă pentru alții nu prin cuvinte mari, ci prin viață curată, nu prin sfaturi multe, ci prin rugăciune tăcută, nu prin posesivitate, ci prin libertate și atunci, prietenia voastră va fi o scară spre cer.

Despre moarte și veșnicie trecerea ca naștere

Frate omul se teme de moarte pentru că o vede ca sfârșit, dar pentru cel ce trăiește în Hristos, moartea nu este sfârșit, ci început, nu este cădere, ci trecere, nu este pierdere, ci naștere în veșnicie, este poarta prin care sufletul iese din umbră și intră în lumină. Părinții Bisericii nu fugeau de moarte, ci o priveau în față, cu pace nu pentru că erau nepăsători, ci pentru că erau pregătiți. Trăiau fiecare zi ca pe o pregătire pentru întâlnirea cu Mirele și când ceasul venea, îl primeau cu seninătate, ca pe o chemare, nu ca pe o condamnare. Sfântul Ignatie Teoforul, mergând spre martiriu, scria: „Lăsați-mă să fiu hrană pentru fiare, ca să ajung pâinea lui Dumnezeu.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, în fața morții, a rostit: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!” Aceasta este măsura sfinților, să vadă în moarte o întâlnire, nu o despărțire. Moartea este inevitabilă, dar nu este înfricoșătoare pentru cel ce trăiește cu inima curată căci frica de moarte vine din păcat, din necredință, din iubirea de sine, dar cel ce s-a lepădat de sine, cel ce s-a împăcat cu Dumnezeu, cel ce a iubit, acela nu mai are de ce să se teamă, pentru el, moartea este o întoarcere acasă, nu te teme de moarte, ci teme-te de păcat, nu te teme de clipa plecării, ci de a fi nepregătit. Nu te teme că vei muri, ci că vei trăi fără rost căci moartea nu este decât o clipă, dar veșnicia este fără sfârșit și cum trăiești aici, așa vei trăi și dincolo. Veșnicia nu începe după moarte, ci începe acum. În fiecare alegere, în fiecare gând, în fiecare faptă, tu alegi veșnicia ta, Raiul și iadul nu sunt doar locuri, ci stări ale inimii. Cine trăiește cu Hristos, trăiește deja în lumină, cine trăiește în ură, în mândrie, în nepăsare, gustă deja întunericul, dar Dumnezeu nu vrea moartea păcătosului, ci viața lui de aceea, ne-a dat pocăința, ca o a doua naștere. Ne-a dat Biserica, ca o corabie spre veșnicie, ne-a dat Trupul și Sângele Său, ca arvună a vieții celei fără de sfârșit, ne-a dat moartea, ca să ne amintească de viață. Trăiește cu gândul la veșnicie nu cu frică, ci cu trezvie, nu cu groază, ci cu nădejde. Fă din fiecare zi o pregătire, din fiecare rugăciune, o întâlnire, din fiecare faptă bună, o lumină pe calea ta și atunci, când va veni ceasul, nu vei fi prins nepregătit, ci vei merge cu pace, cu inima aprinsă, cu candela plină căci moartea nu este o noapte, ci o zori, nu este o închidere, ci o deschidere, nu este o pierdere, ci o regăsire. Este clipa în care sufletul se întoarce la Cel ce l-a zidit, și aude glasul cel dorit: „Bine, slugă bună și credincioasă… intră întru bucuria Domnului tău.” Matei 25, 21.

Despre dorul de Dumnezeu focul care nu arde, ci luminează

Frate între toate mișcările inimii, una este mai tainică și mai puternică decât toate, dorul de Dumnezeu nu este o emoție trecătoare, nici o simplă aspirație religioasă.  Este o foame de veșnicie, o sete de Absolut, o chemare din adâncul ființei către Izvorul vieții. Dorul de Dumnezeu este semnul că sufletul tău s-a trezit, că nu se mai mulțumește cu lucruri, cu oameni, cu idei, cu plăceri, că a gustat, fie și o clipă, din dulceața harului și nu mai poate trăi fără ea, este ca o rană sfântă, care nu se închide, dar nici nu doare, ci luminează. Sfântul Grigorie de Nyssa spunea: „A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a-L dori neîncetat.” Iar Sfântul Isaac Sirul adăuga: „Fericit este cel ce a iubit pe Dumnezeu precum îndrăgostitul pe iubita sa.” Căci dorul de Dumnezeu este o iubire arzătoare, dar curată, o iubire care nu cere, ci se dăruiește, o iubire care nu se satură niciodată. Acest dor nu este o neliniște, ci o pace arzătoare, nu este o lipsă, ci o prezență care cheamă mai mult, nu este o absență a lui Dumnezeu, ci o prezență care nu încape în cuvinte. Este ca o lumină care te atrage, ca o mireasmă care te învăluie, ca o taină care te cheamă mereu mai adânc. Dacă ai simțit vreodată acest dor, păstrează-l ca pe o comoară nu-l înăbuși cu zgomotul lumii, nu-l înlocui cu plăceri ieftine, nu-l disprețui ca pe o slăbiciune, este cea mai mare putere a sufletului tău, este aripa care te ridică, este rugăciunea care nu mai are nevoie de cuvinte. Dorul de Dumnezeu nu este doar pentru monahi sau sfinți, este pentru fiecare suflet care a fost creat după chipul Lui, este pentru tine, este pentru mine, este pentru toți cei care, în tăcerea unei nopți, în lacrima unei rugăciuni, în frumusețea unei clipe, simt că lumea aceasta nu le ajunge, dar acest dor trebuie hrănit cu rugăciune, cu tăcere, cu cuvântul Scripturii, cu Liturghie, cu apropierea de cei sărmani, cu iertare, cu post, cu smerenie, cu tot ce curăță inima și o face locuință a lui Dumnezeu căci acolo unde este curăție, acolo vine harul și unde este harul, acolo dorul devine lumină. Sfântul Simeon Noul Teolog spunea: „Când Duhul Sfânt vine în suflet, îl aprinde cu o iubire de negrăit pentru Dumnezeu.” Aceasta este flacăra dorului ce nu mistuie, ci luminează, nu arde, ci încălzește, nu distruge, ci zidește, este focul pe care Hristos a venit să-l arunce pe pământ Luca 12, 49, și fericit este cel în care acest foc arde. Așadar nu te teme de dorul de Dumnezeu, nu-l înăbuși, nu-l amâna, nu-l disprețui, Lasă-l să te cheme, Lasă-l să te miște, Lasă-l să te schimbe și vei vedea cum încet viața ta se va aprinde de o lumină care nu vine din lume și care nu se va mai stinge.

Despre sfârșitul călătoriei inima ca altar al Împărăției

Frate am ajuns la capătul drumului, dar nu la sfârșitul vieții căci viața în Hristos nu are sfârșit, ci doar treceri. Trecem din întuneric la lumină, din neștiință la cunoaștere, din păcat la pocăință, din moarte la înviere și fiecare pas pe care l-ai făcut până aici a fost o treaptă spre inima ta, altarul unde Dumnezeu Se odihnește. Toate cele 29 de trepte de până acum au fost să te încredințezi voii lui Dumnezeu și acum, la capăt, nu mai rămâne decât un singur lucru, să fii. Să fii cu totul al Lui, să fii lumină în lume, să fii pace între oameni, să fii rugăciune vi, să fii chip al Împărăției nu prin cuvinte, ci prin prezență, nu prin fapte mari, ci prin sfințenia celor mici, nu prin putere, ci prin blândețe, nu prin stăpânire, ci prin slujire. Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Aceasta este lucrarea omului nou să fie altar viu, să fie lumină tăcută, să fie prezență care aduce cerul pe pământ nu prin efort, ci prin har, nu prin voință, ci prin lepădare de sine. Inima ta este locul unde Dumnezeu vrea să locuiască, nu în ziduri, nu în idei, nu în forme, ci în tine. Dacă ai curățit-o, păstreaz-o, dacă ai aprins-o, hrănește-o, dacă ai sfințit-o, păzește-o căci acolo, în adâncul ei, se află Împărăția lui Dumnezeu. Sfântul Macarie Egipteanul spunea: „Inima este un mic altar, și acolo se face liturghia cea adevărată.” Așadar, nu mai căuta în afară, nu mai fugi după semne, nu mai aștepta minuni, minunea ești tu, când trăiești în Hristos, când iubești fără condiții, când ierți fără măsură, când taci cu pace, când rabzi cu nădejde.

Doamne, Dumnezeul meu, Care m-ai chemat din întuneric la lumina Ta, Care m-ai ridicat din cădere și m-ai învățat să umblu pe calea vieții, primește mulțumirea inimii mele pentru toate câte mi-ai dăruit. Pentru fiecare pas, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare clipă de lumină îți mulțumesc, pentru tăcerile Tale care m-au învățat răbdarea, pentru mustrările Tale care m-au trezit, pentru mângâierile Tale care m-au întărit îți dau slavă. Fă din inima mea un altar al prezenței Tale, fă din viața mea o rugăciune neîncetată, fă din moartea mea o naștere întru Tine și din tot ce sunt o ofrandă curată, ca să pot spune, la sfârșitul drumului „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine.” Galateni 2, 20.

Cuvânt de călătorie duhovnicească

Frate nu te teme de slăbiciunile tale, nu te rușina de căderile tale, nu te descuraja de încercări căci Hristos nu caută perfecțiunea ta, ci inima ta și nu așteaptă să fii fără greșeală, ci să fii cu dor. Nu cere să fii mare, ci să fii mic, nu vrea să strălucești, ci să iubești. Călătoria duhovnicească nu este o fugă de lume, ci o sfințire a ei, nu este o izolare, ci o transfigurare, nu este o luptă singuratică, ci o comuniune și dacă vei obosi, întoarce-te la început, la tăcere, la rugăciune, la Cruce, la Hristos și nu uita: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul tău. Luca 17, 21.