A venit odată un frate la mine și mi-a zis: „Cum să mă rog, căci mintea mea fuge și inima mea e rece?” I-am răspuns: „Ține Numele Domnului ca pe o candelă aprinsă în pieptul tău și nu te va birui întunericul.”
Frate, nu avem alt sprijin decât Numele Domnului, nu avem ziduri, nu avem arme, nu avem prieteni, dar avem Numele Lui: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Acest Nume este sabie împotriva gândurilor, este foc care arde patimile, este rouă care răcorește inima.
Numele Lui lucrare a inimii
Nu te înșela, frate nu e de ajuns să rostești cu buzele. Să nu fie rugăciunea ta ca frunza purtată de vânt, ci silește-te să cobori Numele în inimă, la început, mintea se va împotrivi, trupul se va răzvrăti, dar tu să nu încetezi căci precum picătura sapă piatra, așa și Numele Domnului va sapa în inima ta izvor de viață. A zis Avva Isaac: „Când mintea se coboară în inimă și rostește acolo Numele lui Iisus, atunci începe adevărata rugăciune.” Și a zis alt bătrân: „Când Numele Domnului se unește cu suflarea ta, atunci nu mai trăiești tu, ci Hristos trăiește în tine.”
Ce se întâmplă când Numele locuiește în inimă
Gândurile se liniștesc, ca marea sub porunca Domnului, inima se înmoaie, ca ceara în fața focului, trupul se supune, ca robul credincios stăpânului său, iar sufletul se luminează, ca o candelă aprinsă în întuneric.
Nu căuta rugăciuni lungi, ci adânci, nu căuta cuvinte meșteșugite, ci Numele Domnului. Ține metanierul în mână, dar mai ales în inimă și când vei merge pe cale, și când vei lucra, și când vei tăcea, să nu încetezi a rosti: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă.” Căci atunci, chiar de vei fi în mijlocul lumii, vei fi în pustie și chiar de vei fi singur, vei fi cu Dumnezeu.
Pustia Inimii 