Viața duhovnicească nu este o linie dreaptă, ci o călătorie presărată cu urcușuri și coborâșuri. Părinții pustiei nu erau oameni fără păcat, ci oameni care știau să se ridice. Pentru ei, căderea nu era o rușine, ci o lecție, iar ridicarea o biruință a harului.
Ce înseamnă căderea?
Alunecarea în păcat, în gânduri rele, în deznădejde, pierderea trezviei, a rugăciunii, a păcii, întoarcerea la voia proprie, la mândrie, la uitarea lui Dumnezeu. „Nu e mare lucru să nu cazi, ci să te ridici de fiecare dată.” Avva Dorotei
Ridicarea începutul nădejdii
Ridicarea nu vine din puterea omului, ci din mila lui Dumnezeu și începe cu recunoașterea căderii, continuă cu pocăință și se încheie cu pace, nu e nevoie de fapte mari, ci de o inimă smerită. „Dacă ai căzut, nu te opri, ridică-te și spune: ‘Doamne, miluiește-mă!’” Avva Sisoe
Cum să ne ridicăm?
Nu te osândi, căderea nu te definește, ci felul în care răspunzi la ea, roagă-te simplu. Nu căuta cuvinte mari. Spune: „Ajută-mă, Doamne.” Caută spovedanie, mărturisirea aduce lumină și vindecare, fii blând cu tine, Dumnezeu nu te pedepsește, ci te cheamă înapoi.
Pildă din Pateric
Un frate a venit la avva Sisoe și i-a zis: „Am căzut, părinte. Ce să fac?”
Avva i-a răspuns: „Ridică-te.”
„Și dacă iar cad?”
„Ridică-te iar.”
„Până când?”
„Până când te va lua Dumnezeu căci căderea nu e mai tare decât mila Lui.”
Căderea nu e capătul drumului, ci o chemare la pocăință. Ridicarea e semnul că harul lucrează, iar nădejdea e puntea dintre slăbiciunea noastră și iubirea lui Dumnezeu.
Pustia Inimii 