Într-o epocă în care comunicarea este rapidă, constantă și adesea superficială, tăcerea pare o absență, dar pentru părinții pustiei, tăcerea era o prezență a lui Dumnezeu, a inimii, a adevărului, ei nu tăceau din lipsă de idei, ci din convingerea că tăcerea poate fi mai grăitoare decât orice cuvânt.
Tăcerea ca lucrare duhovnicească
Nu era pasivitate, ci o formă de trezvie, nu era izolare, ci comuniune cu Dumnezeu, nu era evitare, ci discernământ să vorbești doar când cuvântul zidește. „Am vorbit mult și am regretat, am tăcut și am aflat pace.” Avva Arsenie
De ce tăceau?
Pentru a nu greși cu vorba, pentru a păzi mintea de risipire, pentru a asculta glasul lui Dumnezeu, pentru a nu cădea în judecată, mândrie sau slavă deșartă.
Cum putem învăța din tăcerea lor?
Nu răspunde imediat lasă loc pentru gândire și rugăciune, nu vorbi despre tine decât când e nevoie, tăcerea păstrează smerenia. Ascultă mai mult decât vorbești, adevărata comunicare începe cu ascultarea, fă din tăcere un spațiu sacru, închide ecranele, oprește zgomotul, rostește în inimă „Doamne, miluiește.”
Pildă din Pateric
Un frate l-a întrebat pe avva: „Părinte, de ce nu vorbești?”
Avva i-a răspuns: „Când cuvântul nu zidește, tăcerea e mai bună, când Dumnezeu vorbește în inimă, limba tace.”
Tăcerea părinților pustiei nu era un refuz al lumii, ci o alegere de a trăi în adâncime. Într-o lume plină de zgomot, tăcerea poate fi un act de curaj, de credință și de iubire.
Pustia Inimii 