Ironie, ego și lucrarea inimii

În adâncul inimii se vede cum fiecare gest al cuvântului pornește dintr‑o mișcare lăuntrică. Ironia se așază pe buze ca o glumă, dar în taină poartă o rană, ea apare când sufletul caută un adăpost pentru fragilitatea lui și găsește un zâmbet care nu încălzește, dar acoperă, iar omul o folosește ca pe o haină subțire, iar haina aceasta ascunde o nevoie de ocrotire.

Psihologia spune că ironia este un mecanism de protecție. Sfinții Părinți spun că este un semn că inima nu se simte văzută în adevăr. În amândouă se întâlnește aceeași lumină, omul caută un loc sigur pentru ceea ce îl doare și când nu îl găsește, își ridică un zid din cuvinte care par ușoare, dar apasă greu.

Egoismul se prinde de această lucrare ca o umbră și întărește nevoia de a păstra controlul, de a părea tare, de a nu lăsa pe nimeni să atingă locul sensibil. În pustia inimii, egoismul se vede ca o încordare care nu lasă sufletul să respire, iar când omul se privește cu sinceritate, încordarea se slăbește și apare un început de pace.

Bătrânii spuneau că sufletul se limpezește când încetează să se apere. Psihologia spune că omul se vindecă atunci când își recunoaște vulnerabilitatea și în amândouă se află aceeași taină, adevărul aduce odihnă.

Ironia se stinge când omul își îngăduie să fie adevărat, când își recunoaște rănile ca pe o chemare la lumină, când își așază fragilitatea în fața lui Dumnezeu cu simplitate, abia atunci cuvântul devine blând, iar blândețea aceasta vindecă mai mult decât orice replică ascuțită.

Povestioară de pustie

Se spune că un frate tânăr a venit la un bătrân și i‑a zis: — Avva, oamenii mă iau peste picior și eu răspund cu ironie, ca să nu par slab.

Bătrânul l‑a privit cu un zâmbet abia văzut și i‑a spus: — Fiule, când eram tânăr, și eu purtam fierul acesta în inimă și credeam că dacă răspund cu un cuvânt iute, nimeni nu va vedea cât sunt de fricos, dar într‑o zi, un copil din sat mi‑a zis «Avvo, de ce vorbești ca și cum ai avea un spin în limbă?» Atunci am înțeles că omul simte când cuvântul vine din rană și am început să caut rana, nu cuvântul.

Fratele a tăcut, iar bătrânul a adăugat: — Când inima se vindecă, limba se odihnește și omul nu mai are nevoie să se apere.

O altă întâmplare

Un alt bătrân povestea că un frate făcea glume ironice tot timpul.

Bătrânul l‑a chemat și i‑a spus: — Fiule, ai un dar mare.

Fratele s‑a luminat la față: — Care, avvo?

Bătrânul: — Darul de a ascunde ce simți, iar dacă îl folosești bine, vei ajunge sfânt și dacă îl folosești prost, vei ajunge obosit. Fratele a râs, iar bătrânul i‑a spus: — Vezi? Ai râs sincer, ține minte râsul acesta, căci el te va duce mai departe decât ironia.

Întoarcerea în inimă

Când omul își vede rănile cu blândețe, egoismul se topește și când egoismul se topește, cuvântul devine simplu. Când cuvântul devine simplu, ironia nu mai are loc și în locul ei apare o căldură care nu cere nimic și dă totul. Acolo, în liniștea aceea, omul simte că poate privi pe celălalt cu bunătate, iar bunătatea aceasta vindecă. Ironia se risipește când sufletul își găsește locul, iar locul lui este în Dumnezeu.