Fraților iubiți întru Hristos, scriu din adâncul pustiei inimii, acolo unde omul se întâlnește cu sine și cu Dumnezeu, acolo unde nu mai rămâne nimic decât adevărul gol al ființei și vă spun cu durere că trăim vremuri în care dulceața confortului a amorțit simțirea duhovnicească, iar rugăciunea inimii acel suspin negrăit către Hristos s-a stins în mulți ca o candelă fără untdelemn.
Îmbuibarea și băutura sunt vrăjmași ai trezviei
Părinții pustiei ne-au învățat că pântecele este un dumnezeu mincinos, care cere jertfe și le primește cu lăcomie, dar nu dă înapoi decât somn, lene și întunecare a minții. Mâncarea multă, bogată în grăsimi, și băutura în exces nu doar că vatămă trupul, ci mai ales sufletul, pe care îl fac greu, îl lipesc de pământ, îl fac nesimțitor la lucrarea harului. Sfântul Isaac Sirul zice: „Când pântecele este plin, rugăciunea nu mai are aripi.” Iar Sfântul Ioan Scărarul ne învață că îmbuibarea este maica desfrânării, iar beția poarta tuturor patimilor.
Rugăciunea inimii care slăbește
Când trupul este sătul, sufletul flămânzește și când ochii sunt săturați de priveliști deșarte, ochiul inimii se închide, când urechile se umplu de zgomotul lumii, nu mai aud șoapta Duhului, așa se stinge rugăciunea lui Iisus, acea chemare tainică: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Și fără această rugăciune, gândurile se înmulțesc ca muștele în căldură, patimile se ridică precum fiarele, iar somnul devine adânc și fără trezvie. Chiar și în somn, sufletul care se ruga odinioară, acum tace, iar tăcerea aceasta nu e pace, ci moarte duhovnicească.
Ce avem de făcut?
Să ne ridicăm! Să ne trezim! Să ne pocăim! Să ne înfrânăm pântecele, căci fără post, rugăciunea nu are rădăcină, să mâncăm cu măsură, cu mulțumire, și să ne ferim de îmbuibare. Să ne curățim simțurile, căci prin ele intră moartea, să ne păzim ochii, limba, urechile, să nu ne hrănim cu cele deșarte. Să ne întoarcem la Rugăciunea lui Iisus, chiar dacă la început e uscată, grea, fără gust și să o rostim cu stăruință, cu suspin, cu lacrimă dacă putem. Să ne cercetăm conștiința în fiecare seară, să ne vedem păcatele, să ne plângem căderea, să cerem milă. Să ne spovedim des, să nu lăsăm păcatul să prindă rădăcină, căci mărturisirea sinceră este începutul învierii.
Nu te teme, frate al meu, dacă simți că rugăciunea ta a slăbit, nu deznădăjdui dacă gândurile te biruie și somnul te cuprinde fără trezvie. Hristos nu S-a scârbit de noi nici când am fost în noroiul păcatului, ci cu atât mai puțin Se va depărta acum, când Îl chemăm cu lacrimi. Să ne amintim de cuvântul Domnului: „Fiule, dă-Mi inima ta!” Pilde 23,26, nu trupul sătul, nu mintea împrăștiată, ci inima smerită și înfrântă este ceea ce caută Dumnezeu.
Doamne Iisuse Hristoase, trezește-mă din somnul păcatului, întărește-mă în lupta cu gândurile, luminează-mi mintea, aprinde-mi inima cu focul dragostei Tale și nu mă lăsa să pier în dulceața pierzătoare a acestei lumi. Amin.
Să nu uităm că lupta este grea, dar biruința este a celor ce nu se lasă biruiți, să ne ridicăm iar și iar, până ce inima noastră va arde din nou cu focul rugăciunii neîncetate. Amin.
Pustia Inimii 