Omul este o taină alcătuită din două lumi și anume lumea minții și lumea inimii, amândouă sunt daruri ale lui Dumnezeu, dar fiecare are locul ei, lucrarea ei și măsura ei. Mulți se poticnesc astăzi în înțelegerea raportului dintre viața duhovnicească și gândirea rațională. Unii fug de rațiune ca de un dușman al credinței, iar alții, dimpotrivă, supun credința rațiunii, încercând să o măsoare cu instrumente care nu pot cuprinde nevăzutul, Adevărul este mai adânc decât ambele extreme.
Rațiunea dar al lui Dumnezeu, dar nu Dumnezeu
Rațiunea este o lumină mică, dar necesară, ea ne ajută să discernem, să analizăm, să ordonăm, fără ea, omul devine pradă gândurilor rătăcitoare, emoțiilor nestăpânite și închipuirilor înșelătoare, dar rațiunea nu este temelia credinței, este doar o unealtă care pregătește terenul pentru lucrarea inimii. Când omul pune rațiunea deasupra credinței, el cade într-o greșeală veche, supune taina lui Dumnezeu măsurii omenești. Aceasta este o rătăcire subtilă, pentru că pare logică, pare ordonată, pare „corectă”, dar în realitate, ea micșorează pe Dumnezeu la dimensiunea minții noastre.
Greșeala de a confunda viața duhovnicească cu gândirea analitică
Unii cred că dacă analizează mult, dacă despică firul în patru, dacă raționează fără încetare, vor ajunge la adevăr, dar adevărul nu se cucerește prin analiză, ci prin curăție, nu prin argument, ci prin smerenie, nici prin demonstrație, ci prin luminare. Gândirea analitică este folositoare în cele ale lumii, dar în cele ale duhului ea devine repede o piedică dacă nu este smerită căci mintea care vrea să înțeleagă totul înainte de a crede nu va crede niciodată și mintea care vrea să explice totul înainte de a se ruga nu se va ruga niciodată cu adevărat.
Credința adevărată este mai presus de rațiune, dar nu împotriva ei
Credința nu este irațională, ea este supra-rațională și nu contrazice rațiunea, ci o depășește nici nu o anulează, ci o transfigurează a șa cum ochiul vede mai mult decât poate explica, tot așa credința cuprinde mai mult decât poate demonstra mintea. Părinții filocalici numeau această lumină superioară rațiune duhovnicească, aceasta nu este logica obișnuită, ci o vedere lăuntrică, o înțelegere care vine din curăția inimii, nu din puterea minții. Rațiunea omenească spune: „Cred ceea ce înțeleg.”, rațiunea duhovnicească spune: „Înțeleg ceea ce cred.”
Logica ordinea necesară, dar insuficientă
Logica este bună pentru a pune ordine în viață, pentru a organiza timpul, pentru a evita rătăcirea în gânduri, dar logica nu poate pătrunde în taina rugăciunii, nu poate explica pacea care vine fără motiv, nu poate măsura harul și nu poate calcula iubirea. Logica este ca o scară ce te ajută să urci până la un anumit punct, dar dincolo de acel punct începe zborul, iar scara nu mai folosește.
Analiza instrument al trezviei, nu al necredinței
Analiza este bună atunci când o folosim pentru a ne cerceta pe noi înșine, de unde vine un gând, ce urmă lasă în inimă, ce intenție ascunde, ce patimă îl hrănește, dar analiza devine o piedică atunci când o folosim pentru a-L măsura pe Dumnezeu, căci Dumnezeu nu se lasă prins în formule, nici în scheme, nici în demonstrații. Analiza este pentru suflet ceea ce este plugul pentru pământ, pregătește terenul, dar nu face să crească sămânța.
Când mintea se smerește, inima se luminează
Mintea trebuie să fie ca un slujitor, nu ca un stăpân, când mintea se smerește, atunci harul o luminează, când mintea încetează să se creadă măsura tuturor lucrurilor, atunci începe să vadă cu adevărat, abia atunci rațiunea nu mai este rece, ci caldă, nu mai este rigidă, ci vie, nu mai este limitată, ci deschisă către taina lui Dumnezeu. Aceasta este rațiunea duhovnicească, o minte luminată de har, nu doar de logică.
Credința nu se supune rațiunii, ci o ridică la lumină
Viața duhovnicească nu cere să lepădăm rațiunea, ci să o așezăm la locul ei, nu cere să fugim de logică, ci să nu o absolutizăm, nu cere să renunțăm la analiză, ci să o folosim cu smerenie. Greșeala este nu că folosim rațiunea, ci că o punem pe tronul inimii, nu că analizăm, ci că vrem să înlocuim cu analiza ceea ce se primește doar prin har, nu că gândim, ci că uităm că gândirea are limite. Credința adevărată nu este împotriva rațiunii, ci este mai presus de ea și când rațiunea se smerește, credința o luminează și atunci omul devine întreg, mintea vede, inima simte, voința lucrează, harul desăvârșește.
Pustia Inimii 