Spunea avva Ioan: „Cel ce ascultă nu greșește, iar cel ce se smerește nu cade. Ascultarea este crucea pe care o porți fără să te răstignești, iar smerenia este învierea fără slavă.”
Un frate a venit la un bătrân și i-a zis: „Părinte, vreau să-mi fac voia, căci simt că e bună.”
Bătrânul i-a răspuns: „Voia ta e ca o apă tulbure pare adâncă, dar nu vezi ce e în ea. Ascultarea e ca un izvor limpede: nu e al tău, dar te adăpă.”
Alt bătrân zicea: „Smerenia nu se vede, dar se simte când cineva te ocărăște și tu nu te tulburi, atunci ai început să te smerești. Când cineva te laudă și tu te întristezi, atunci ai aflat smerenia.”
Și iarăși: „Ascultarea nu e robie, ci libertate căci cel ce ascultă nu mai are povara alegerii, ci pacea încredințării.”
Părinții pustiei vedeau în ascultare o cale sigură spre mântuire, iar în smerenie o armă împotriva tuturor ispitelor, cine se smerește, nu poate fi rănit, și cine ascultă, nu poate fi înșelat.
Pustia Inimii 