Frate, am văzut suflete care întrebau „De ce?” cu sete de cunoaștere, am văzut suflete care întrebau „De ce?” cu iscodire și am învățat că unele „De ce-uri” sunt de la Dumnezeu, iar altele de la vrăjmașul.
„De ce?” poate fi începutul înțelepciunii dacă e rostit cu smerenie, cu dor de adevăr, cu inimă curată. Așa a întrebat Prorocul: „Pentru ce, Doamne, Te îndepărtezi?” Așa a întrebat ucenicul: „Pentru ce n-am putut noi să-l scoatem?” Așa a întrebat Maica Domnului: „Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat?”
Dar „De ce?” poate fi și sămânța îndoielii, când e rostit cu mândrie, cu necredință, cu dorința de a judeca pe Dumnezeu. Așa a întrebat șarpele în Eden: „Oare a zis Dumnezeu să nu mâncați?” Așa întreabă și azi omul mândru: „De ce să postesc? De ce să mă rog? De ce să ascult?”
Frate, nu orice întrebare e de folos, unele „De ce-uri” sunt ca niște unghii care zgârie taina, altele sunt ca niște lacrimi care spală ochii inimii, de aceea, întreabă cu frică de Dumnezeu, nu cu îndrăzneală, caută să înțelegi ca să te smerești, nu ca să te înalți.
Am învățat că nu toate răspunsurile se dau cu cuvinte, unele se dau cu tăcere, altele cu suferință, altele cu trecerea anilor și cele mai adânci se dau doar în rugăciune, când mintea tace și inima vorbește cu Dumnezeu.
Așadar, dacă întrebi „De ce?”, întreabă ca un copil, nu ca un judecător, întreabă ca un ucenic, nu ca un ispititor și mai ales, întreabă-te pe tine: „De ce nu mă smeresc? De ce nu iubesc? De ce nu plâng pentru păcatele mele?” Căci atunci, și fără răspuns, vei fi mai aproape de Adevăr.
Pustia Inimii 