Să știi frate că ispitele nu sunt străine celor ce caută pe Dumnezeu. Precum aurul se lămurește în foc, așa și sufletul se curățește prin încercări căci nu este rușine a cădea, ci a rămâne căzut, iar cel ce cade și se ridică, cu lacrimi și pocăință, acela este mai vrednic decât cel ce n-a căzut, dar se mândrește.
Cât despre cei care se amintesc adică cei ce privesc cu ochi iscoditori la căderea fratelui lor să se teamă și să se cutremure căci zice Părintele nostru Antonie: „Vremea vine când oamenii vor înnebuni și, văzând pe cineva că nu este nebun ca ei, se vor ridica asupra lui zicând: Tu ești nebun, că nu ești ca noi.” Așa și cei ce privesc căderea altuia cu judecată, nu cu milă, se fac părtași lucrării vrăjmașului, căci nu iubirea, ci mândria îi mișcă.
Să nu uităm că și noi suntem lut și cenușă, astăzi fratele cade, mâine putem cădea noi, iar dacă ne vom aminti de căderea lui cu durere și rugăciune, ne vom face părtași ridicării lui, dar dacă ne vom aminti cu dispreț și osândire, ne vom face vinovați de păcatul mândriei, care este începutul oricărei căderi.
Așadar când auzi de căderea cuiva, nu te grăbi să judeci, ci varsă lacrimi pentru el și pentru tine, poate, prin rugăciunea ta, Dumnezeu îl va ridica pe el și te va păzi și pe tine. Domnul să ne lumineze mintea și să ne înmoaie inima spre milă și pocăință.
Pustia Inimii 