Frate, am învățat că adevărata nevoință nu este doar în trup, ci mai ales în inimă. Străpungerea inimii este darul cel mai înalt pe care îl poate primi omul ce se smerește cu adevărat.
Ce este străpungerea inimii?
Este o durere sfântă, o rană dulce, o lacrimă ce izvorăște nu din tristețe lumească, ci din conștiința prezenței lui Dumnezeu și a nevredniciei noastre, este o trezire lăuntrică, o cutremurare a sufletului care nu mai poate trăi fără rugăciune, fără pocăință, fără dor de cer. Este o lucrare a harului, nu a voii omului, dar se naște din smerenie, din tăcere, din priveghere și din lacrima ce nu cere nimic, ci doar se varsă.
Cum se dobândește?
Prin rugăciunea lui Iisus rostită nu doar cu buzele, ci cu suspinuri negrăite ale inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul.” Prin citirea cu durere a psalmilor, mai ales a celor de pocăință, precum Psalmul 50, care devine respirația sufletului. Prin tăcere și singurătate, nu ca fugă de lume, ci ca întâlnire cu Dumnezeu, prin pomenirea morții, nu ca înfricoșare, ci ca trezire a inimii spre veșnicie.
Rodul străpungerii inimii
Lacrima curată ce spală sufletul și îl face vas al Duhului Sfânt, blândețea ce nu se tulbură, chiar dacă lumea se clatină, iubirea ce nu judecă, ci se roagă pentru toți, bucuria ce nu vine din lucruri, ci din prezența Celui ce este Viața.
Frate al meu, nu căuta străpungerea inimii ca pe o stare duhovnicească înaltă, ci ca pe o întoarcere la firescul omului căzut ce plânge după Tatăl său. Nu te înspăimânta de uscăciune, nici nu te mângâia cu dulceață, fii statornic, smerit și tăcut și când va veni străpungerea, să nu o păstrezi pentru tine, ci să o prefaci în rugăciune pentru lume.
Pustia Inimii 