Pentru omul modern, moartea este adesea un tabu, un subiect evitat, înfricoșător, învăluit în tăcere, dar pentru părinții pustiei, moartea nu era un sfârșit tragic, ci o trecere spre adevărata viață. Ei o contemplau zilnic, nu cu groază, ci cu trezvie, ca pe o chemare la pocăință și la veșnicie.
Moartea nu sfârșit, ci început
Nu este distrugerea ființei, ci despărțirea sufletului de trup, nu este o pedeapsă, ci o consecință a căderii, transformată de Hristos în poartă spre viață, nu este o tragedie, ci o întâlnire cu Dumnezeu, cu adevărul, cu noi înșine. „Adu-ți aminte de moarte și nu vei păcătui niciodată.” Avva Antonie cel Mare
Cum priveau părinții moartea?
Cu realism, știau că este inevitabilă, cu nădejde credeau în Înviere, cu trezvie o foloseau ca motiv de pocăință și de rugăciune, cu pace se pregăteau pentru ea prin viață curată și smerită.
Cum putem trăi această perspectivă?
Nu fugi de gândul morții și nu te va înfricoșa, ci te va înțelepți, trăiește fiecare zi ca un dar. Nu amâna pocăința, iertarea, iubirea, roagă-te pentru cei adormiți, moartea nu rupe comuniunea, ci o adâncește, pregătește-ți sufletul, nu doar trupul viața veșnică începe aici.
Pildă din Pateric
Un frate l-a întrebat pe avva: „Părinte, cum să nu mă tem de moarte?”
Avva i-a răspuns: „Trăiește ca și cum ai muri azi, dar nădăjduiește ca și cum ai trăi veșnic, atunci moartea nu te va mai înspăimânta, ci te va elibera.”
Moartea nu este dușmanul vieții, ci oglinda ei și cine o privește cu ochii credinței nu se înspăimântă, ci se pregătește, iar cine se pregătește, moare în pace și învie în lumină.
Pustia Inimii 