Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, ce rău este în sarcasm, dacă toți râd?” Și bătrânul a răspuns: „Râsul nu spală rana, ci o ascunde, iar cuvântul care înțeapă, chiar și cu zâmbet, tot sabie este.”
Frate, a venit vremea în care omul nu mai lovește cu palma, ci cu gluma, nu mai ceartă, ci ironizează, nu mai mustră cu durere, ci cu sarcasm și astfel, cuvântul s-a făcut armă ascunsă, iar zâmbetul mască a disprețului.
Părinții pustiei ziceau: „Cuvântul care nu zidește, dărâmă. Iar cel care dărâmă cu zâmbetul pe buze, e mai primejdios decât cel care strigă.” Căci sarcasmul nu este doar glumă, ci judecată ascunsă. Nu este doar ironie, ci mândrie care se crede superioară.
În vremea noastră, sarcasmul a devenit virtute. Cine e mai tăios, e considerat mai deștept, cine rănește cu subtilitate, e aplaudat, dar sufletul celui rănit rămâne tăcut, iar rana lui nu se vede și nimeni nu se roagă pentru el.
Un bătrân spunea: „Mai bine să taci decât să glumești cu otravă. Mai bine să plângi cu fratele tău decât să râzi de el.” căci cuvântul are putere să vindece sau să ucidă și cine se joacă cu el, se joacă cu focul.
Frate, nu te ascunde în sarcasm, nu-l folosi ca scut, nici ca sabie, cuvântul tău să fie blând, curat, ziditor căci Dumnezeu nu ascultă doar ce spui, ci și cum o spui și ce pare glumă, poate fi judecată.
Pustia Inimii 