„Cel ce are urechi de auzit să audă ce zice Duhul Bisericilor.” Apoc. 2, 7.
Fraților întru Hristos, scriu aceste rânduri nu din înțelepciunea mea, ci ca un frate mai mic, ca un păcătos ce a gustat din amărăciunea lumii, ci din comoara Sfinților Părinți, a celor ce au trăit în pustie, în tăcere și în focul rugăciunii neîncetate.
Trăim vremuri de mare tulburare, vremuri în care adevărul este amestecat cu minciuna, în care lumina este numită întuneric și întunericul lumină, vremuri în care diavolul nu mai vine cu coarne și cu ură fățișă, ci cu zâmbet, cu diplomație, cu „dragoste” mincinoasă, cu „unitate” fără Hristos, cu „pace” fără Cruce.
Vremuri în care Credința Ortodoxă este trădată nu doar de cei din afară, ci și de cei dinlăuntru, de cei ce poartă rasa, dar nu mai poartă duhul, de cei ce vorbesc despre dogme, dar nu mai trăiesc în Duhul Adevărului, de cei ce, în numele păzirii credinței, devin prigonitori ai fraților lor, uitând că Hristos este blând și smerit cu inima.
Această scriere nu este o analiză teologică rece, nici o polemică împotriva cuiva, ci este un strigăt, un plâns, o chemare la trezvie, o încercare de a aduna, din scrierile Sfinților Părinți, lumina care să ne călăuzească în întunericul vremurilor noastre. Aceasta este o chemare la pocăință, la rugăciune, la tăcere, la întoarcerea scrierilor Sfinților Părinți, la învățătura Mântuitorului Hristos. Spunea Sfântul Cuvios Antonie cel Mare: „Va veni vremea când oamenii vor înnebuni și, văzând pe cineva că nu este nebun ca ei, îl vor prigoni zicând: «Tu ești nebun!» pentru că nu ești ca ei.” Să ne trezim, fraților și să ne întoarcem la Hristos, să ne păzim inima mai mult decât orice, căci din ea izvorăște viața.
Glasul Sfinților Părinți despre Vremurile din Urmă
„Fiule, în vremurile cele de pe urmă, cei ce vor voi să se mântuiască vor trebui să trăiască ca niște nebuni în ochii lumii.” Sfântul Antonie cel Mare.
Fraților iubiți întru Hristos, vremea în care trăim nu este o simplă etapă istorică, ci o vreme de cumpănă, o vreme a alegerilor decisive, o vreme în care se cer suflete treze, inimi curate și minți limpezi, nu este o vreme a comodității, ci a mărturisirii, nu este o vreme a păcii, ci a războiului nevăzut și nu este o vreme a mulțumirii de sine, ci a pocăinței adânci. Sfinții Părinți, cei ce au trăit în Duhul și au văzut cu ochii inimii cele ce aveau să vină, ne-au lăsat cuvinte de foc despre vremurile din urmă, nu ca să ne înfricoșeze, ci ca să ne pregătească, nu ca să ne tulbure, ci ca să ne trezească.
Vremea în care minciuna se va numi adevăr
Sfântul Antonie cel Mare, cel dintâi dintre Părinții pustiei, a spus: „Va veni vremea când oamenii vor înnebuni și, văzând pe cineva că nu este nebun ca ei, îl vor prigoni zicând: «Tu ești nebun!» pentru că nu ești ca ei.” Această profeție nu este o metaforă, ci este o realitate a vremurilor noastre în care păcatul este numit libertate, desfrâul este numit iubire, trufia este numită demnitate, iar credința este numită fanatism. Cel ce păzește poruncile lui Hristos este considerat „retrograd”, „fundamentalist”, „inadaptat”, iar cel ce se leapădă de ele este aplaudat ca „progresist”, „vizionar”, „deschis”, dar ce este această „deschidere” dacă nu o închidere a inimii față de harul lui Dumnezeu? Ce este acest „progres” dacă nu o cădere în abisul mândriei luciferice?
Sfântul Nil Athonitul: „Oamenii vor deveni de neînțeles unii altora”
Sfântul Nil, trăitor în veacul al V-lea, a lăsat o prorocie cutremurătoare: „După anul 1900, spre mijlocul secolului al XX-lea, oamenii vor deveni de nerecunoscut. Când se va apropia venirea lui Antihrist, mințile oamenilor se vor întuneca din cauza patimilor trupești, iar necinstea și fărădelegea se vor înmulți și atunci lumea va deveni de nerecunoscut, chipul oamenilor se va schimba și nu va mai fi respect între părinți și copii, necredința și necinstea vor domni în acele vremuri, oamenii vor deveni de neînțeles unii altora.” Această „neînțelegere” nu este doar o lipsă de comunicare, ci este o ruptură ontologică, o cădere din comuniune când omul se rupe de Dumnezeu, se rupe și de aproapele și când nu mai ai Duhul Sfânt, nu mai ai nici dragoste, nici înțelegere, nici pace.
Sfântul Lavrentie de Cernigov: „Vor fi lupi în piei de oaie”
Sfântul Lavrentie, trăitor în veacul al XX-lea, spunea: „Va veni o vreme când nu va mai fi păstor adevărat, ci doar lupi îmbrăcați în piei de oaie. Atunci, cel ce va păzi credința curată va fi prigonit nu de păgâni, ci de cei ce se numesc ortodocși.” Aceasta este cea mai grea prigoană, prigoana dinlăuntru când nu mai știi cine este cu Hristos și cine este cu lumea, când cei ce poartă rasa și vorbesc despre dragoste, în realitate propovăduiesc o Ortodoxie diluată, fără Cruce, fără pocăință, fără Adevăr.
Sfântul Paisie Aghioritul: „Vor veni vremuri grele, dar nu vă temeți”
Sfântul Paisie, unul dintre cei mai iubiți Părinți ai veacului nostru, spunea: „Vor veni vremuri grele în care oamenii vor fi încercați, Credința Ortodoxă va fi prigonită, dar nu vă temeți țineți-vă de Hristos, țineți-vă de Maica Domnului, țineți-vă de Sfinții Părinți și nu vă temeți de nimic.” Aceasta este cheia să nu ne temem, nu de prigoană trebuie să ne temem, ci de păcat, nu de pierderea libertății lumești, ci de pierderea harului, nu de moartea trupească, ci de moartea sufletului.
Sfântul Serafim de Sarov: „Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău”
În mijlocul furtunii, Sfântul Serafim ne dă o armă tainică, pacea inimii și el spunea: „Dobândește pacea, și mii în jurul tău se vor mântui.” Această pace nu este o stare psihologică, ci o lucrare a Duhului Sfânt, este pacea care vine din rugăciune, din post, din smerenie, din tăcere, din iertare, este pacea care luminează întunericul, este pacea care nu se clatină, chiar dacă lumea se prăbușește.
Ce înseamnă „vremurile din urmă”?
Să nu ne închipuim că vremurile din urmă sunt doar o succesiune de catastrofe exterioare, nu ele sunt, mai ales, o stare lăuntrică, o vreme în care omul nu mai are răbdare, nu mai are rugăciune, nu mai are discernământ, o vreme în care se pierde simțul păcatului, o vreme în care se pierde simțul sfințeniei. Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Semnul vremurilor din urmă este pierderea gustului pentru cele duhovnicești unde oamenii nu vor mai putea gusta dulceața rugăciunii, a postului, a tăcerii, ci vor căuta senzații, nu har, vor căuta minuni, nu pocăință.”
Să nu ne tulburăm și să nu ne grăbim să judecăm, să nu ne lăsăm furați de duhul panicii, ci să ne întoarcem la Hristos, să ne întoarcem la Sfinții Părinți, să ne întoarcem la rugăciune, să ne întoarcem la tăcere. Să citim Patericul, să citim Viețile Sfinților, să ne spovedim des, să ne împărtășim cu frică și cu cutremur, să ne păzim inima și să nu ne încredem în noi înșine, ci să cerem sfat să nu ne lăsăm duși de valul „duhovniciei” de internet, căci, precum spunea Sfântul Ioan Scărarul: „Cei ce vor să urce la cer fără scară, cad în prăpastie.” Acesta este glasul Sfinților Părinților ce nu este un glas al fricii, ci al trezviei și nu este un glas al panicii, ci al pocăinței, nu este un glas al urii, ci al dragostei adevărate, dragostea care nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.
Ecumenismul Panerezia Vremurilor Noastre
„Nu este nimic mai primejdios decât o pace mincinoasă și o dragoste fără adevăr.” Sfântul Iustin Popovici
Fraților iubiți în Hristos, dacă vremurile din urmă sunt caracterizate de confuzie, de amestecul luminii cu întunericul, de pierderea discernământului, atunci ecumenismul este imaginea acestor vremuri. El se arată ca o mișcare de „unitate”, dar în esență este o lucrare de dezbinare, se prezintă ca o „dragoste universală”, dar în realitate este o trădare a Adevărului ce se laudă cu „dialogul”, dar tace când vine vorba de mărturisirea lui Hristos ca singurul Adevăr.
Ce este ecumenismul?
Ecumenismul este o mișcare religioasă apărută în secolul XX, care urmărește unirea tuturor confesiunilor și chiar a tuturor religiilor într-o „unitate” exterioară, fără a ține cont de adevărul dogmatic. În loc să cheme lumea la pocăință și la întoarcerea la Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, ecumenismul propune o „unitate în diversitate”, în care fiecare își păstrează rătăcirea, dar toți se declară „frați în Hristos”. Aceasta este o minciună, o minciună periculoasă, o minciună care ucide suflete.
Ce spun Sfinții Părinți?
Sfântul Iustin Popovici, marele teolog sârb, a numit ecumenismul „panerezia tuturor ereziilor”, pentru că le cuprinde pe toate și le justifică pe toate. El scria: „Ecumenismul este numele de obște pentru toate ereziile și rătăcirile adunate la un loc, este o luptă împotriva Adevărului, împotriva Bisericii lui Hristos.” Sfântul Paisie Aghioritul spunea: „Ecumenismul este o trădare și nu putem face compromisuri cu minciuna, Adevărul nu se negociază, nu putem spune că toate religiile duc la Dumnezeu, ci numai una este Biserica cea Ortodoxă.” Sfântul Nicolae Velimirovici avertiza: „Unitatea fără adevăr este o înșelare și nu putem zidi pe nisipul relativismului. Hristos este piatra din capul unghiului, cine nu zidește pe El, zidește în zadar.”
Ce spune Sfânta Scriptură?
Sfântul Apostol Pavel scrie: „Dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă evanghelie decât cea pe care v-am vestit-o, să fie anatema” Galateni 1, 8, iar Domnul Însuși spune: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Ioan 14, 6. Ecumenismul neagă aceste cuvinte, el spune: „Sunt mai multe căi, mai multe adevăruri, mai multe vieți.”, dar Hristos nu este unul dintre mulți, El este Unicul, El este Adevărul absolut, orice relativizare a Lui este o trădare.
Tactica ecumenismului și amestecul subtil
Ecumenismul nu vine cu sabia, ci cu zâmbetul, nu vine cu prigoană, ci cu diplomație, nu vine cu erezie fățișă, ci cu ambiguitate ce se strecoară în cuvinte, în gesturi, în tăceri, se ascunde în „rugăciuni comune”, în „dialoguri teologice”, în „declarații de dragoste”, dar, precum spune Sfântul Marcu al Efesului: „Nu există nimic comun între Ortodoxie și erezie, nu există nici o punte între lumină și întuneric.”
Ecumenismul și trădarea liturgică
Una dintre cele mai grave forme ale ecumenismului este participarea la rugăciuni comune cu ereticii. Acestea nu sunt simple gesturi de curtoazie, ci sunt acte de comuniune, iar comuniunea liturgică implică comuniune în credință. A te ruga împreună cu cel ce neagă dogmele Bisericii este a spune, implicit: „Credem același lucru.”, dar nu credem. Sfântul Teodor Studitul spunea: „Cine se roagă împreună cu ereticii, acela se leapădă de Hristos.”
Ecumenismul și pierderea discernământului
Ecumenismul nu este doar o problemă teologică, ci este o problemă de natură duhovnicească, el este rodul pierderii discernământului, al slăbirii rugăciunii, al uitării Părinților, este o ispită subtilă, care se strecoară în sufletul celui ce vrea să fie „acceptat”, „modern”, „deschis”, dar Ortodoxia nu este despre a fi acceptat de lume, ci este despre a fi plăcut lui Dumnezeu, și cum spunea Sfântul Apostol Iacov: „Cine vrea să fie prieten cu lumea, se face vrăjmaș lui Dumnezeu.” Iacov 4, 4.
Să cunoaștem dar învățătura Bisericii și să citim dogmatica, canoanele, scrierile Sfinților Părinților, să nu ne lăsăm înșelați de „duhul vremii”. Ortodoxia nu se schimbă după lume, lumea trebuie să se schimbe după Hristos. Să nu participăm la rugăciuni comune cu ereticii și să nu acceptăm relativizarea adevărului, să ne rugăm pentru cei ce s-au rătăcit, nu cu ură, ci cu durere, nu cu dispreț, ci cu lacrimi, să mărturisim Adevărul cu blândețe, dar cu fermitate, cu smerenie și fără compromis. Ecumenismul este o ispită a vremurilor din urmă, este o lucrare a confuziei, este o încercare de a amesteca lumina cu întunericul, dar Hristos nu Se amestecă, El este Lumina cea adevărată și cine umblă în El, nu va rătăci. Să rămânem în Hristos, să rămânem în Biserică, să rămânem în Adevăr.
Înșelarea Subtilă prin Tehnologie și Cuvinte Meșteșugite
„În vremurile de pe urmă, înșelarea va fi atât de mare, încât, de va fi cu putință, și cei aleși se vor amăgi.” Matei 24, 24.
Fraților iubiți întru Hristos, dacă în vechime diavolul lucra prin prigoană, prin sabie, prin vărsare de sânge, astăzi el lucrează prin confuzie, prin amestec, prin subtilitate, nu mai vine cu ură fățișă, ci cu zâmbet și nu mai neagă direct Adevărul, ci îl diluează, nici nu mai arde cărți, ci scrie altele, nu interzice predica, ci o înlocuiește cu una „mai modernă”, „mai accesibilă”, „mai atractivă”. Astăzi, înșelarea nu mai vine doar prin erezii grosolane, ci printr-o Ortodoxie „cosmetizată”, „adaptată”, „digitalizată”, o Ortodoxie fără cruce, fără pocăință, fără asceză, fără taină, este o Ortodoxie de suprafață, care vorbește frumos, dar nu mântuiește.
Tehnologia unealtă sau ispită?
Să nu ne înșelăm tehnologia nu este rea, dar poate deveni o unealtă și ca orice unealtă, poate fi folosită spre bine sau spre rău, poate fi folositoare sau prăpastie spre iad depinzând de duhul cu care este folosită. Sfinții Părinți ne învață că orice lucru trebuie folosit cu discernământ, cu binecuvântare, cu măsură, fără acestea, și cele mai bune lucruri devin pricină de cădere. Astăzi, mulți folosesc internetul pentru a răspândi învățătura ortodoxă ceea ce este un lucru bun dacă este făcut cu frică de Dumnezeu, cu binecuvântare, cu smerenie, dar, din păcate, vedem tot mai des o Ortodoxie „de spectacol”, „de marketing”, „de influenceri”, vedem predici tăiate și montate, scoase din context, cuvinte răstălmăcite, titluri senzaționale, duhovnici transformați în vedete, învățături amestecate cu ideologii lumești și aceasta nu este Ortodoxia Părinților.
Cuvinte schimbate, sensuri răsturnate
Una dintre cele mai perfide forme de înșelare este schimbarea sensului cuvintelor unde se păstrează forma, dar se schimbă conținutul, se vorbește despre „iubire”, dar nu mai este iubirea jertfelnică a lui Hristos, ci o sentimentalitate ieftină, se vorbește despre „unitate”, dar nu mai este unitatea în Adevăr, ci o confuzie dogmatică, se vorbește despre „libertate”, dar nu mai este libertatea în Duhul, ci libertinajul patimilor. Sfântul Ignatie Briancianinov scria: „Înșelarea este starea firească a omului căzut. Cel ce nu se teme de înșelare, este deja înșelat.” Astăzi, mulți nu doar că nu se tem de înșelare, dar o îmbrățișează ca pe o virtute, o numesc „deschidere”, „progres”, „adaptare”, dar Hristos nu Se schimbă și Ortodoxia nu are nevoie de rebranding, are nevoie de trăire.
Ortodoxia digitală între binecuvântare și pericol
Este un lucru bun că putem asculta predici, citi cărți, urmări slujbe online, dar să nu uităm că Ortodoxia nu este informație, ci viață și nu este doar cuvânt, ci har, nu este doar teorie, ci taină. Sunt unii care, urmărind sute de predici, cred că sunt „duhovnicești”, dar nu se spovedesc, nu postesc, nu se roagă, nu au duhovnic, nu trăiesc în Biserică și aceasta este o înșelare subtilă de a confunda cunoașterea cu mântuirea. Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Cine vrea să cunoască pe Dumnezeu prin rațiune, acela este înșelat, Dumnezeu Se cunoaște prin Duhul Sfânt.”
Înșelarea celor cu intenții bune
Poate cea mai periculoasă formă de înșelare este aceea care vine prin cei cu intenții bune și sunt oameni sinceri, râvnitori, care vor să apere Ortodoxia, dar o fac fără discernământ, fără ascultare, fără smerenie și se apucă să predice, să corecteze, să judece, să condamne, fără să fi trecut prin focul pocăinței. Sfântul Ioan Scărarul avertiza: „Cei ce vor să urce la cer fără scară, cad în prăpastie.” Acești oameni, deși bine intenționați, devin pricină de sminteală și în loc să zidească, dărâmă în loc să lumineze, tulbură, iar în loc să aducă pace, seamănă dezbinare.
Să folosim tehnologia cu discernământ și să nu ne lăsăm furați de „duhovnicia digitală”, să nu ne încredem în orice predicator sau postare de pe internet, să căutăm învățătura Sfinților Părinților, nu păreri personale. Să avem duhovnic și să cerem binecuvântare să nu ne conducem singuri. Să nu confundăm Ortodoxia cu o platformă de conținut, Ortodoxia este viață în Hristos, nu spectacol, să ne rugăm pentru luminare, să cerem darul discernământului, să ne temem de înșelare. Înșelarea vremurilor noastre nu este grosolană, ci subtilă ce nu vine cu bâta, ci cu microfonul, nu vine cu interdicții, ci cu like-uri, nu vine cu prigoană, ci cu popularitate, dar, cum spunea Sfântul Apostol Pavel: „Căci însuși satana se preface în înger de lumină.” 2 Corinteni 11, 14. Să nu ne lăsăm amăgiți, ci să rămânem în Adevăr, să rămânem în smerenie, să rămânem în Biserică.
Despre Sectanți, Eretici și Prigonitorii dinlăuntru
„Vrăjmașii omului sunt casnicii lui.” Matei 10, 36.
Fraților iubiți întru Hristos, dacă în primele veacuri ale Bisericii prigoana venea din afară de la păgâni, de la împărați, de la necredincioși astăzi, prigoana cea mai dureroasă vine dinlăuntru. Nu mai suntem răniți doar de sabia celor ce nu cred, ci și de cuvintele celor ce cred greșit, nu doar de cei ce neagă pe Hristos, ci și de cei ce-L mărturisesc cu buzele, dar Îl trădează cu fapta. Aceasta este o rană adâncă, o rană care sângerează în tăcere, o rană care doare mai mult decât orice altă prigoană, pentru că vine de la cei ce ar fi trebuit să fie frați.
Despre sectanți și rătăciri din afara Bisericii
Sunt mulți astăzi care, rupându-se de Trupul Bisericii, și-au întemeiat „biserici” proprii, „evanghelii” proprii, „duhuri” proprii, se numesc „creștini”, dar nu au Taine, în schimb vorbesc despre Hristos, dar nu-L cunosc în Trupul Său, citesc Scriptura, dar o răstălmăcesc, se roagă, dar nu au preoție, se botează, dar nu au har. Sfântul Ciprian al Cartaginei spunea: „Nu poate avea pe Dumnezeu ca Tată cel ce nu are Biserica drept Mamă.” Acești oameni nu sunt vrăjmașii noștri, sunt frații noștri rătăciți, nu trebuie să-i urâm, ci să ne rugăm pentru ei să le arătăm Ortodoxia nu prin ceartă, ci prin lumină, nu prin dispreț, ci prin sfințenia vieții noastre, dar să nu ne înșelăm, nu putem avea comuniune cu ei, nu putem relativiza Adevărul, nu putem spune că „toți suntem una”, când nu suntem, unitatea nu se face prin ignorarea dogmelor, ci prin întoarcerea la ele.
Despre eretici și cei ce schimbă învățătura
Ereticul nu este doar cel ce neagă totul, ci și cel ce schimbă puțin, o virgulă schimbată, un cuvânt adăugat, o tăcere voită toate pot fi începutul unei prăbușiri. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Ereziile nu se nasc din necredință, ci din mândrie și din dorința de a fi altfel, de a fi mai înțelept decât Sfinții Părinții.” Astăzi, vedem tot mai mulți care „reinterpretează” dogmele, „actualizează” Tradiția, „reformulează” învățătura, dar Credința Ortodoxă nu are nevoie de reformulare, are nevoie de trăire, de păzire, de mărturisire.
Prigonitorii dinlăuntru cei râvnitori fără cunoștință
Poate cea mai dureroasă formă de rătăcire este aceea care vine din partea celor ce se numesc ortodocși, dar care, în numele păzirii credinței, devin prigonitori ai fraților lor. Sunt cei ce, dintr-o râvnă neîncercată, fără ascultare, fără smerenie, fără discernământ, se ridică împotriva tuturor, împotriva ierarhilor, a preoților, a duhovnicilor, a sinodului, a tuturor celor ce nu gândesc ca ei. Aceștia rup comuniunea, condamnă, insultă, judecă, se auto-proclamă „ultimii mărturisitori”, „ultimii drepți”, „ultimii ortodocși”, dar, în realitate, cad în mândrie, în izolare, în înșelare. Sfântul Marcu Ascetul spunea: „Cel ce voiește să îndrepte pe alții, să se îndrepte mai întâi pe sine.” Iar Sfântul Isaac Sirul ne învață: „Cel ce a cunoscut iubirea lui Dumnezeu, nu mai poate judeca pe nimeni.”
Râvna fără cunoștință este sabie cu două tăișuri
Sfântul Apostol Pavel scria despre iudeii vremii sale: „Au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu după cunoștință.” Romani 10, 2. Această râvnă fără cunoștință este una dintre cele mai mari ispite ale vremurilor noastre, este râvna care nu se naște din rugăciune, ci din nervi, nu din dragoste, ci din frustrare, nu din Duhul Sfânt, ci din duhul lumii. Ortodoxia nu este o ideologie, nu este o armă de atac, nu este o tribună de judecată, ci este viață în Hristos, este taină, este cruce, este smerenie, este dragoste.
Să ne păzim de rătăciri, să cunoaștem învățătura Bisericii, să citim învățăturile Sfinților Părinții și să nu ne încredem în părerea noastră, să nu ne lăsăm atrași de grupări „mărturisitoare” care seamănă ură, dezbinare, dispreț. Să nu ne temem să mărturisim Adevărul, dar să o facem cu blândețe, cu smerenie, cu dragoste, să nu-i urâm pe cei rătăciți, să nu-i disprețuim, să nu-i judecăm, ci să ne ținem de Biserică, de duhovnic, de rugăciune, de post, de smerenie. Ortodoxia nu este a noastră, este a lui Hristos, și nu noi o apărăm, ci ea ne apără pe noi, nu noi o păzim, ea ne păzește pe noi, dacă rămânem în ea cu smerenie. Să nu ne lăsăm furați de duhul judecății, să nu ne închipuim că suntem „mai ortodocși” decât Biserica, să nu ne punem pe noi în locul sinodului, al Părinților, al Tradiției, căci, precum spunea Sfântul Siluan: „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Aceasta este calea, calea smereniei, calea păcii și calea Adevărului.
Râvna fără Dragoste între Mărturisire și Fanatism
„Râvna casei Tale m-a mâncat.” Psalmul 68, 10.
Fraților iubiți întru Hristos, râvna pentru Dumnezeu este o virtute mare, este focul care aprinde inima, este dorul după Adevăr, este setea de dreptate, este curajul mărturisirii și fără râvnă, credința se răcește, sufletul se moleșește, viața duhovnicească se stinge, dar, precum orice foc, și râvna poate arde sau poate mistui, poate lumina sau poate pârjoli, poate zidi sau poate dărâma, poate fi sfântă sau poate fi otravă, dacă nu este unită cu dragostea, cu smerenia, cu discernământul.
Râvna cea bună este focul Duhului
Sfinții Părinți au fost plini de râvnă, Sfântul Ilie a fost râvnitor „până la sânge”, Sfântul Ioan Botezătorul a mustrat fără frică pe Irod, Sfinții Mucenici au mărturisit cu prețul vieții, Sfinții Mărturisitori au suferit prigoane, exiluri, bătăi, temnițe, dar toți aceștia aveau o râvnă luminată de Duhul Sfânt, o râvnă născută din rugăciune, din post, din lacrimi, din dragoste pentru Hristos și pentru aproapele, nu era o râvnă nervoasă, agitată, certăreață, ci o râvnă pașnică, smerită, plină de blândețe. Sfântul Apostol Pavel scria: „Dragostea este îndelung-răbdătoare, este plină de bunătate, nu se trufește, nu se mânie, nu gândește răul.” 1 Corinteni 13, aceasta este râvna cea adevărată și dragostea care mărturisește Adevărul fără să urască pe cel rătăcit.
Râvna fără cunoștință începutul fanatismului
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre iudeii vremii sale, spunea: „Ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu după cunoștință.” Romani 10, 2. Această râvnă fără cunoștință este una dintre cele mai mari ispite ale vremurilor noastre și anume râvna care nu se naște din rugăciune, ci din tulburare nici din dragoste, ci din mândrie, nu este din Duhul Sfânt, ci din duhul judecății. Vedem astăzi mulți creștini care, în numele Ortodoxiei, devin agresivi, certăreți, neînduplecați, îi insultă pe ceilalți, îi condamnă, îi rup din Biserică, îi acuză de trădare, de erezie, de apostazie fără discernământ, fără ascultare, fără smerenie, iar aceasta nu este râvnă este fanatism, este o caricatură a mărturisirii, o înșelare subtilă, care se ascunde sub masca „apărării dreptei credințe”.
Semnele râvnei bolnave
Sfinții Părinți ne-au lăsat semne clare prin care putem deosebi râvna cea bună de cea bolnavă. Râvna cea bună – este smerită și nu se socotește pe sine drept măsură a adevărului, ci caută sfat, ascultă, se roagă și plânge pentru cei rătăciți. Râvna bolnavă – este mândră și se crede singura dreaptă, nu ascultă pe nimeni, judecă pe toți și se hrănește din conflict. Râvna cea bună – zidește, îi atrage pe oameni la Hristos prin blândețe, prin lumină, prin exemplu. Râvna bolnavă – alungă îi sperie pe oameni, îi rănește, îi îndepărtează de Biserică. Râvna cea bună – este însoțită de pace lăuntrică. Râvna bolnavă – este însoțită de tulburare, de neliniște, de agitație. Sfântul Teofan Zăvorâtul spunea: „Dacă râvna ta te face să urăști, să judeci, să te tulburi, atunci nu este de la Dumnezeu.”
Mărturisirea adevărată între curaj și blândețe
A mărturisi Ortodoxia nu înseamnă a striga mai tare decât ceilalți, nu înseamnă a insulta, nu înseamnă a rupe comuniunea după bunul plac. Înseamnă a rămâne în Adevăr cu smerenie, a suferi pentru Hristos fără să urăști pe nimeni, a spune adevărul cu lacrimi, nu cu dispreț. Sfântul Marcu al Efesului, marele mărturisitor împotriva unirii cu catolicii, a spus: „Nu ne despărțim de voi pentru că vă urâm, ci pentru că iubim Adevărul.” Aceasta este mărturisirea adevărată, iubirea Adevărului mai mult decât propria liniște, dar și iubirea aproapelui mai mult decât propria dreptate.
Să ne cercetăm inima să vedem dacă râvna noastră vine din Duhul Sfânt sau din mândrie? Să ne rugăm pentru cei ce gândesc altfel, nu să-i judecăm și să nu ne închipuim că suntem „ultimii drepți”. Ortodoxia nu moare cu noi, ea este a lui Hristos, să nu ne lăsăm atrași de grupări radicale, care seamănă ură și dezbinare, ci să ne ținem de Biserică, de duhovnic, de rugăciune, de smerenie. Sfântul Siluan Athonitul spunea: „Dacă nu ai dragoste pentru vrăjmaș, nu ai Duhul Sfânt.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Nu este nimic mai puternic decât blândețea, ea biruie și pe cei mai înverșunați.” Să păzim râvna noastră și să o curățim prin rugăciune, să o luminăm prin dragoste, să o însoțim cu smerenie, căci numai așa va fi plăcută lui Dumnezeu.
Trezvia Inimii Păzirea Minții în Vreme de Confuzie
„Fiule, mai mult decât orice păzește-ți inima, căci din ea izvorăște viața.” Pilde 4, 23.
Fraților iubiți întru Hristos, într-o lume în care zgomotul este pretutindeni, în care mintea este trasă în toate părțile, în care informația curge ca un torent, iar duhurile înșelării se strecoară în cuvinte, în imagini, în gesturi, în tăceri, cea mai mare nevoie a sufletului este trezvia. Trezvia nu este o simplă atenție psihologică, nu este o vigilență omenească, ci este o stare duhovnicească adâncă, o lucrare a harului, o păzire a minții și a inimii în fața ispitelor subtile ale vremurilor din urmă.
Ce este trezvia?
Sfinții Părinți definesc trezvia (în greacă: νῆψις) ca o stare de atenție neîncetată a minții, o veghe duhovnicească, o păzire a gândurilor, o curăție a inimii. Este începutul rugăciunii curate, temelia vieții isihaste, scutul împotriva înșelării,,Sfântul Filotei Sinaitul scria: „Trezvia este o liniște a inimii care păzește mintea de gândurile viclene și o ține lipită de Dumnezeu.” Fără trezvie, omul devine pradă ușoară gândurilor, patimilor, înșelărilor, iar cu trezvie, chiar și în mijlocul lumii, sufletul rămâne în pace, în lumină, în adevăr.
De ce este trezvia esențială în vremurile din urmă?
Pentru că înșelarea nu mai vine doar prin păcate grosolane, ci prin gânduri „bune”, prin idei „duhovnicești”, prin „lumini” false. Diavolul nu mai vine doar ca ispititor, ci ca „înger de lumină” 2 Corinteni 11, 14, el nu mai spune: „Leapădă-te de Hristos”, ci: „Iubește-L, dar în felul tău.”, nu mai spune: „Fii păcătos”, ci: „Fii duhovnicesc, dar fără ascultare.” Într-o astfel de vreme, fără trezvie, omul se pierde, se rătăcește, se înșală, se crede sfânt, dar este înșelat. Se crede mărturisitor, dar este tulburat, se crede păzitor al Ortodoxiei, dar este rob al mândriei.
Cum se dobândește trezvia?
Trezvia nu se dobândește prin efort intelectual, ci prin nevoință duhovnicească, prin tăcere, Sfântul Arsenie cel Mare spunea: „De multe ori am vorbit și m-am căit, dar de tăcere niciodată.” Prin rugăciune – Rugăciunea lui Iisus „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” care este sabia trezviei ce curăță mintea, păzește inima, luminează sufletul. Prin post – Postul nu este doar abținere de la mâncare, ci și de la gânduri, de la vorbe, de la priviri. Prin spovedanie – Mărturisirea sinceră, frecventă, curată, este o lucrare de luminare a conștiinței. Prin ascultare – Fără ascultare, nu există trezvie, cine se conduce singur, se înșală, iar cine are duhovnic, are paznic.
Păzirea minții și lupta cu gândurile
Sfinții Părinți ne învață că gândurile (loghismoi) sunt poarta prin care intră în suflet fie harul, fie înșelarea. Gândul este sămânța și dacă îl primești, rodește, iar dacă îl alungi, rămâi curat. Sfântul Nil Ascetul spunea: „Cel ce nu păzește gândurile, acela seamănă în vânt și va secera vifor.” Trezvia înseamnă să vezi gândul când vine, să-l recunoști și să nu-l primești, să nu-l lași să se cuibărească, să-l alungi cu rugăciunea și să nu te încrezi în el, chiar dacă pare „duhovnicesc”.
Trezvia și discernământul
Trezvia este mama discernământului, fără trezvie, nu poți deosebi duhul lui Dumnezeu de duhul lumii și nu poți deosebi râvna de fanatism, mărturisirea de mândrie, dragostea de sentimentalism. Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Vor veni vremuri când oamenii nu vor mai putea deosebi dreapta de stânga. Atunci, cel ce va păstra discernământul va fi ca un stâlp în mijlocul prăbușirii.” Astăzi, mai mult ca oricând, avem nevoie de discernământ și acesta vine din trezvie.
Să ne rugăm neîncetat: „Doamne, luminează-mi întunericul.” Să ne păzim gândurile și să nu le credem pe toate, ci să le cercetăm, să le mărturisim. Să ne păzim inima să nu lăsăm acolo nici ură, nici mândrie, nici tulburare, să ne ținem de rugăciunea lui Iisus, ea este ancora sufletului în furtună. Să cerem sfat și să nu ne conducem singuri, să avem duhovnic și să ascultăm, să iubim tăcerea, să fugim de vorbărie, să ne adunăm înlăuntru. Sfântul Grigorie Sinaitul spunea: „Trezvia este începutul curăției, iar curăția este începutul vederii lui Dumnezeu.” Să ne dorim această vedere și să ne dorim această curăție, să ne dorim această trezvie, căci fără ea, vom fi orbi în mijlocul luminii, vom fi surzi în mijlocul cuvintelor și vom fi morți în mijlocul vieții. Să ne trezim, fraților, să ne păzim inima, să ne păzim mintea și sufletul.
Ortodoxia Taina Vieții în Hristos, nu este Ideologie
„Împărăția lui Dumnezeu nu este mâncare și băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt.” Romani 14, 17.
Fraților iubiți întru Hristos, într-o vreme în care totul este redus la idei, la opinii, la ideologii, și Ortodoxia riscă să fie înțeleasă greșit. Unii o transformă într-un sistem de gândire, într-un cod moral, într-o identitate culturală, într-un steag de luptă, dar Credința Ortodoxă nu este o ideologie, nu este o doctrină rece, nu este o simplă tradiție, Credința Ortodoxă este viață, este Hristos, este comuniune, este taină.
Ortodoxia nu este o opinie printre altele
Lumea de astăzi este relativistă, spune: „Fiecare are adevărul lui.” „Toate religiile sunt bune.” „Important e să fii sincer.”, dar Ortodoxia nu este o opinie, este Adevărul revelat, este lumina care vine de sus, este viața lui Dumnezeu împărtășită oamenilor. Sfântul Iustin Popovici spunea: „Ortodoxia nu este o religie printre altele este viața cea adevărată în Hristos.” Așadar, nu putem pune Ortodoxia pe același plan cu alte credințe și nu din mândrie, ci din fidelitate față de Hristos, nu din dispreț față de ceilalți, ci din dragoste pentru Adevăr.
Ortodoxia nu este ideologie naționalistă
Unii confundă Ortodoxia cu identitatea națională și o transformă într-un simbol politic, într-un instrument de putere, într-un element de propagandă, pe când Ortodoxia nu este a unui neam, este a lui Hristos, este universală, este sobornicească. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea: „Ortodoxia este mai presus de neam, de limbă, de cultură, este viața în Hristos.” A fi ortodox înseamnă a fi botezat dar înseamnă și a trăi în Hristos, a păzi poruncile, a te împărtăși cu Trupul și Sângele Lui, a iubi pe aproapele, a te pocăi.
Ortodoxia nu este moralism
Ortodoxia nu este un cod de reguli, nu este o listă de interdicții, nu este o etică rece, ci este o viață transfigurată de har, o lucrare a Duhului Sfânt în inima omului. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea: „Ortodoxia nu este o morală, este har, este iubire, este lumină.” Desigur, Credința Ortodoxă are porunci, are rânduieli, are canoane, dar toate acestea nu sunt scopuri în sine, ci mijloace spre unirea cu Hristos, care dacă le împlinim fără dragoste, fără rugăciune, fără smerenie, devenim farisei, nu sfinți.
Ortodoxia nu este activism
Într-o lume agitată, mulți cred că a fi ortodox înseamnă a fi activist, a protesta, a denunța, a lupta, a condamna, dar Ortodoxia nu este activism, este asceză, este rugăciune, este tăcere, este jertfă, Sfântul Serafim de Sarov spunea: „Dobândește pacea, și mii în jurul tău se vor mântui.” Ortodoxia nu se impune cu forța, nu se apără cu strigăte, nu se mărturisește cu mânie, ci cu blândețe, cu lacrimi, cu sfințenie.
Ortodoxia este taină
Ortodoxia este taina prezenței lui Dumnezeu în lume, este Trupul lui Hristos, este lucrarea Duhului Sfânt, este viața sfinților, este rugăciunea inimii, este lumina de pe Tabor, este harul care curăță, luminează și îndumnezeiește, Sfântul Grigorie Palama spunea: „Ortodoxia este vederea luminii celei necreate.” Aceasta este Ortodoxia nu o idee, ci o lumină, nu o ideologie, ci o împărtășire, nu este o teorie, ci viață.
Să nu reducem Ortodoxia la idei, ci să o trăim, să nu o folosim ca armă împotriva altora, să o păzim cu smerenie, să nu o confundăm cu politica, cu naționalismul, cu activismul, să o păstrăm curată. Să ne rugăm, să postim, să ne spovedim, să ne împărtășim, să iubim, să ne adâncim în taina Ortodoxiei, în Liturghie, în Pateric, în Filocalie, în viața sfinților.
Ortodoxia este comoara cea ascunsă în țarină, este mărgăritarul de mult preț, este viața cea adevărată, să nu o schimbăm pe nimic, să nu o trădăm, să nu o vulgarizăm, să nu o transformăm în ideologie, ci să o păzim cu lacrimi, să o mărturisim cu dragoste și să o trăim cu smerenie.
Întoarcerea la Hristos
Fraților iubiți întru Hristos, toate cele spuse nu sunt spre a ne înfricoșa, nici spre a ne tulbura, ci spre a ne trezi. Vremurile din urmă nu sunt doar un calendar al istoriei, ci o stare a inimii și ele încep atunci când omul își pierde gustul pentru cele duhovnicești și se lasă furat de zgomotul lumii, dar chiar și în aceste vremuri, Hristos rămâne Același, Lumina care nu se stinge, Adevărul care nu se clatină, Viața care nu moare. Să nu ne lăsăm amăgiți de ecumenisme mincinoase, de „iubiri” fără Cruce, de „unități” fără Adevăr, nici să ne lăsăm furați de râvna fără cunoștință, care judecă și dezbină, să nu ne lăsăm înșelați de duhul lumii care cosmetizează Credința Ortodoxă și o transformă în spectacol, ci să ne întoarcem la izvoare,la Scriptură, la Sfinții Părinți, la rugăciunea inimii, la spovedanie, la Liturghie, la tăcerea care naște lumină, Sfântul Serafim de Sarov ne-a lăsat cheia: „Dobândește pacea și mii se vor mântui în jurul tău.” Aceasta este misiunea noastră în vremurile din urmă, să dobândim pacea inimii, să păzim trezvia minții, să ne smerim sub mâna lui Dumnezeu și să mărturisim Adevărul cu dragoste nu cu panică, nu cu ură, nu cu fanatism, ci cu blândețea lui Hristos, cu lacrimile pocăinței, cu lumina Duhului Sfânt.
Fraților, să ne păzim inima mai mult decât orice, căci din ea izvorăște viața, să ne rugăm neîncetat, să ne spovedim des, să ne împărtășim cu frică și cu cutremur, să ne ținem de Biserică și de duhovnic, să nu ne încredem în noi înșine, ci în mila lui Dumnezeu, și chiar dacă lumea se prăbușește, chiar dacă minciuna se numește adevăr, chiar dacă prigoana vine dinlăuntru, să nu ne temem, Hristos a biruit lumea. „Cel ce are urechi de auzit să audă ce zice Duhul Bisericilor.” Apoc. 2, 7.Amin.
Doamne Iisuse Hristoase, Lumina lumii și Adevărul veșnic, păzește-ne inimile de înșelare și mințile de tulburare. Dă-ne râvnă unită cu dragoste, credință unită cu smerenie, și trezvie ca să Te mărturisim fără frică, dar cu blândețe. Întărește-ne în Biserica Ta, ferește-ne de rătăciri, și dă-ne pacea Duhului Sfânt, ca să rămânem în Tine până la sfârșitul veacurilor. Amin.
Pustia Inimii 