Nu mă pot iubi pe mine dacă nu îl iubesc pe aproapele și nu pot iubi aproapele fără a iubi mai înainte pe Dumnezeu

„Dumnezeu este iubire, și cel ce rămâne în iubire, în Dumnezeu rămâne și Dumnezeu întru el.” I Ioan 4, 16.

Frate iubit în Hristos, suflete însetat de lumină „Cum pot să mă iubesc pe mine, dacă nu-l iubesc pe aproapele? Și cum pot iubi aproapele, dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu?” iată, cu frică de Dumnezeu și cu cutremur, voi încerca să scriu câteva rânduri nu din înțelepciunea mea, ci din comoara Sfinților Părinți, din izvorul limpede al Scripturii și din suspinul rugăciunii neîncetate, căci iubirea nu este o simplă emoție, nici o închipuire dulce a minții, ci este însăși ființa lui Dumnezeu și dacă omul a fost zidit „după chipul și asemănarea” Lui, atunci iubirea este și temelia ființei noastre, fără ea, nu ne putem cunoaște nici pe noi înșine, nici pe aproapele, nici pe Dumnezeu. Cum să iubim? Și în ce ordine? Ce înseamnă să te iubești pe tine? Nu este aceasta mândrie? Și cum să iubești pe aproapele, când inima ta e plină de răni și de frici? Și cum să iubești pe Dumnezeu, Cel nevăzut, când nu-L simți, când ești în întunericul necunoștinței? Toate acestea sunt întrebări ale sufletului care s-a trezit din somnul păcatului și caută lumina. Părinții pustiei, acești oameni ai rugăciunii și ai tăcerii, au lăsat răspunsuri vii, nu doar în cuvinte, ci în viața lor. Vom purcede pe acest drum în trei etape, și anume – iubirea de Dumnezeu, iubirea de aproapele și iubirea de sine. Vom vedea cum ele nu pot fi despărțite, cum una o naște pe cealaltă, cum se hrănesc reciproc și cum, în lipsa uneia, celelalte se veștejesc. Vom cerceta Scriptura, vom asculta glasul Părinților, vom privi la chipurile sfinților și vom coborî în adâncul inimii noastre, acolo unde se dă adevărata luptă pentru iubire.

Deschiderea inimii

„Cel ce iubește pe fratele său rămâne în lumină și sminteală nu este întru el.”  I Ioan 2, 10.

Frate iubit și suflet însetat de lumină, care ai pornit pe calea cea strâmtă a căutării lui Dumnezeu. În vremurile noastre, omul se zbate între două prăpăstii, pe de o parte, o iubire de sine bolnavă, care îl închide în egoism și mândrie; pe de alta, o ură de sine, o disprețuire a propriei ființe, care îl aruncă în deznădejde și întuneric. Între aceste două extreme, sufletul nu mai știe ce este iubirea adevărată, nu mai știe cum să se iubească pe sine fără să se piardă în sine, nu mai știe cum să iubească pe aproapele fără să se teamă și nu mai știe cum să-L iubească pe Dumnezeu fără să-L confunde cu o idee sau o emoție, dar iubirea, frate, nu este o idee, nu este o emoție, nu este o simplă dispoziție a inimii. Iubirea este ființa lui Dumnezeu, „Dumnezeu este iubire” I Ioan 4, 8, și cel ce iubește, acela este în Dumnezeu și Dumnezeu este întru el, de aceea, nu putem vorbi despre iubire fără să vorbim despre Dumnezeu, și nu putem vorbi despre Dumnezeu fără să vorbim despre iubire, iar dacă vrem să ne cunoaștem pe noi înșine, dacă vrem să ne iubim cu adevărat, trebuie să începem cu El, căci omul nu se poate înțelege pe sine decât în lumina Celui ce l-a zidit. Sfântul Antonie cel Mare, părintele pustiei, spunea: „Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște toate.”, dar cum să te cunoști, dacă nu te vezi în lumina lui Dumnezeu? Și cum să te vezi în lumina Lui, dacă nu-L iubești? Și cum să-L iubești, dacă nu te smerești? Așadar, iată taina și anume că nu mă pot iubi pe mine dacă nu-l iubesc pe aproapele, și nu pot iubi aproapele fără a-L iubi pe Dumnezeu. Este o scară cu trei trepte, dar nu se urcă de jos în sus, ci de sus în jos, nu începem cu noi, ci cu Dumnezeu, nici nu ne putem iubi pe noi înșine cu adevărat decât atunci când ne vedem în lumina iubirii Lui și nu putem iubi pe aproapele decât dacă vedem în el chipul aceluiași Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „Cel ce iubește pe Dumnezeu iubește și pe aproapele; iar cel ce iubește pe aproapele nu poate să nu iubească pe Dumnezeu.” Iubirea este una, dar se revarsă în trei direcții, în sus, în afară și înăuntru, dacă una lipsește, toate se clatină. În Pateric, un frate l-a întrebat pe Avva Pimen „Ce este iubirea?”, iar bătrânul a răspuns „Să-ți pui sufletul pentru fratele tău, chiar și atunci când te rănește.” A iubi nu înseamnă a simți, ci a te dărui, a iubi înseamnă a muri pentru celălalt, a te jertfi, a te smeri, iubirea este cruce. Cum să porți crucea aproapelui, dacă nu ai învățat să porți crucea ta? Și cum să-ți porți crucea, dacă nu-L urmezi pe Hristos, Cel ce a purtat Crucea pentru noi? Așadar, frate, dacă simți că nu te poți iubi, nu te învinui, nu te osândi, ci caută-L pe Dumnezeu și strigă către El „Doamne, învață-mă să Te iubesc, ca să pot iubi și pe aproapele, și pe mine!” Și El, Care este milostiv și iubitor de oameni, îți va răspunde poate nu prin cuvinte, ci printr-o pace adâncă, printr-o lumină tainică, printr-o lacrimă care spală inima, căci iubirea nu se învață din cărți, ci din rugăciune, nu se dobândește prin efort, ci prin har, dar harul vine la cel ce se smerește, la cel ce se roagă, la cel ce bate la ușă. Să batem, dar, cu nădejde, să cerem, cu lacrimi, să ne plecăm genunchii inimii și să spunem cu Avva Isaia „Doamne, dă-mi să Te iubesc, ca să pot iubi pe fratele meu, și să mă pot iubi pe mine întru Tine.”

Iubirea de Dumnezeu Temelia ființei

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău și din tot cugetul tău.”  Matei 22, 37.

Iubirea ca început al vieții duhovnicești

Începutul mântuirii este iubirea de Dumnezeu, care nu este o iubire născută din simțire, ci una născută din cunoaștere și credință, căci nu putem iubi ceea ce nu cunoaștem, iar cunoașterea lui Dumnezeu nu este rodul minții, ci al inimii curățite prin har. Sfântul Isaac Sirul spune „Cel ce iubește pe Dumnezeu trăiește în această lume ca și cum n-ar fi în ea.” Iubirea de Dumnezeu îl scoate pe om din robia celor văzute și îl așază în împărăția celor nevăzute, îi dă ochi să vadă dincolo de aparențe, urechi să audă glasul tainic al Duhului, inimă să simtă prezența Celui nevăzut. Cum ajungem la această iubire? Nu prin silire, ci prin dor și nu prin frică, ci prin sete, nu prin datorie, ci prin atracție. Dumnezeu nu Se impune, ci Se dăruiește, El bate la ușa inimii noastre, dar nu o sparge așteaptă să-I deschidem.

Rugăciunea respirația iubirii

Rugăciunea este răspunsul inimii la chemarea lui Dumnezeu, ce nu este o înșiruire de cuvinte, ci o stare de prezență. Este întâlnirea dintre două iubiri, iubirea lui Dumnezeu care ne caută și iubirea noastră care Îl caută. Sfântul Grigorie Palama spune „Rugăciunea este lucrarea minții în inimă.”, iar Sfântul Ioan Scărarul adaugă „Rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu.”, dar această vorbire nu este doar cerere, ci și mulțumire, laudă, tăcere, lacrimă, suspin. În pustie, rugăciunea era aerul pe care îl respirau Părinții. Avva Arsenie, când era întrebat ce face în chilie, răspundea „Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea harul Său, căci fără El sunt nimic.” Iubirea de Dumnezeu se aprinde în rugăciune și se hrănește cu ea, precum focul cu lemnele.

Curăția inimii este condiția iubirii

Inima noastră este adesea întinată de patimi, cum să-L iubim pe Cel curat, dacă noi suntem plini de întinăciune? Cum să simțim dulceața Lui, dacă gustul nostru e pervertit de dulceața păcatului? Sfântul Macarie Egipteanul spune „Inima este un mic vas, dar în ea sunt cerul și pământul, îngerii și demonii, viața și moartea.” Dacă vrem ca Dumnezeu să locuiască în inima noastră, trebuie să o curățim, să o golim de sine, de mândrie, de judecată, de iubirea de lume. Aceasta este lucrarea pocăinței, ce nu este o simplă părere de rău, ci o întoarcere a inimii către Dumnezeu, o durere sfântă care naște lacrimi, o zdrobire a inimii care deschide porțile harului. „Inima înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi.” Psalmul 50, 18.

Iubirea care mistuie – Dumnezeu ca foc

Dumnezeu nu este doar iubire, ci și foc, „Dumnezeul nostru este foc mistuitor.” Evrei 12, 29, focul iubirii Lui arde păcatul, dar nu arde sufletul, îl curățește, îl luminează, îl face transparent așa cum aurul se curăță în cuptor, așa și sufletul se curăță în focul iubirii dumnezeiești. Sfântul Siluan Athonitul spunea „Când sufletul cunoaște pe Domnul, atunci se umple de o iubire atât de mare, încât nu mai poate trăi fără El.” Aceasta este iubirea adevărată ce nu este o emoție trecătoare, ci o stare de ființă, o aprindere lăuntrică ce nu se stinge nici în suferință, nici în moarte.

Iubirea de Dumnezeu în mijlocul lumii

Poate vei spune „Eu nu sunt în pustie, nu sunt călugăr, sunt în lume, cu griji, cu ispite, cu oameni greu de iubit, cum să-L iubesc pe Dumnezeu în mijlocul acestei tulburări? Frate, iubirea de Dumnezeu nu este legată de loc, ci de inimă. Poți fi în pustie și să nu-L iubești și poți fi în mijlocul orașului și să arzi de dorul Lui, totul ține de unde este inima ta. Sfântul Ioan Gură de Aur spune „Nu locul mântuiește, ci voința.” Dacă inima ta este cu Dumnezeu, atunci și în piață, și în birou, și în familie, poți fi cu El, poți să-L iubești în tăcere, în răbdare, în iertare, în milostenie, în curăția gândurilor. Așadar, iubirea de Dumnezeu este începutul, mijlocul și sfârșitul, iar din ea izvorăște iubirea de aproapele, în ea se vindecă iubirea de sine, fără ea, toate celelalte sunt umbre, iluzii, înșelări. Doamne, dă-mi să Te iubesc cu toată ființa mea, ca să pot iubi pe aproapele meu cu inima Ta, și să mă pot iubi pe mine nu cu iubire de sine, ci cu iubirea Ta care toate le luminează și le sfințește.

Iubirea aproapelui și Oglindirea iubirii dumnezeiești

„Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut.” Matei 25, 40

Aproapele taina prezenței lui Hristos

Aproapele nu este doar un om oarecare, nu este doar cel de lângă tine, ci este chipul viu al lui Hristos. În fiecare om, chiar și în cel mai păcătos, se ascunde o taină, prezența Celui ce S-a făcut om pentru noi, de aceea, iubirea aproapelui nu este o simplă virtute morală, ci este o lucrare teologică, o întâlnire cu Dumnezeu în celălalt. Sfântul Siluan Athonitul spunea „Fratele nostru este viața noastră.” Iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață „Nu poți să te apropii de Dumnezeu, dacă treci cu nepăsare pe lângă fratele tău.” Așadar, iubirea de aproapele este măsura iubirii noastre de Dumnezeu.

Porunca iubirii nu este opțională, ci mântuitoare

Domnul nu ne-a spus „Dacă vreți, iubiți-vă unii pe alții”, ci: „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții.” Ioan 13, 34, această poruncă este nouă nu pentru că iubirea ar fi o noutate, ci pentru că Hristos ne-a arătat o iubire nouă, iubirea până la cruce, iubirea care iartă, iubirea care se jertfește. Sfântul Apostol Pavel spune „Dragostea este îndelung-răbdătoare, este plină de bunătate, nu se trufește, nu caută ale sale, nu se mânie, nu gândește răul…” I Corinteni 13. Aceasta este iubirea pe care suntem chemați să o trăim față de aproapele, o iubire care nu așteaptă nimic în schimb, o iubire care nu se schimbă după cum bate vântul, o iubire care rămâne.

Pilda samarineanului este modelul iubirii active

Domnul ne-a lăsat o pildă vie a iubirii aproapelui – samarineanul milostiv Luca 10, 25-37. Un om căzut între tâlhari, rănit, lăsat aproape mort, un preot trece pe lângă el, un levit trece și el, dar numai samarineanul, cel disprețuit, se oprește, îl ridică, îl îngrijește, îl duce la han și plătește pentru el. Aceasta este iubirea adevărată, nu doar a simți milă, ci a acționa, nu doar a spune „săracul de el”, ci a te opri, a te apleca, a te murdări de sângele lui, a-ți risca timpul, banii, liniștea, iubirea nu este teorie, ci practică, nu este nici sentiment, ci jertfă.

Patericul și iubirea care rabdă, iartă și se smerește

În Pateric, un frate l-a întrebat pe Avva Agaton „Ce este mai mare: postul, rugăciunea sau iubirea?” Iar bătrânul a răspuns „Iubirea, căci dacă fratele tău are nevoie de tine și tu postești, lasă postul și ajută-l. Dacă te rogi și fratele tău plânge, lasă rugăciunea și mângâie-l, căci Dumnezeu este iubire, și cel ce iubește pe fratele său, pe Dumnezeu Îl are.” Altădată, un frate a venit la Avva Pimen și i-a spus „Fratele meu m-a jignit și nu pot să-l iert.” Iar bătrânul i-a zis „Să te rogi pentru el ca pentru tine însuți și când vei simți durerea lui ca pe a ta, atunci l-ai iertat.” Iubirea aproapelui nu este ușoară, cere răbdare, smerenie, iertare, cere să te cobori, să te lași pe tine, să nu te mai pui în centru, dar tocmai în această coborâre se arată Hristos, căci El S-a coborât din cer, S-a făcut rob, S-a lăsat scuipat, bătut, răstignit pentru noi, cei ce eram vrăjmașii Lui.

Aproapele incomod și șansa mântuirii noastre

Poate vei spune „Dar aproapele meu mă rănește, mă judecă, mă disprețuiește cum să-l iubesc?” Frate, tocmai acolo se arată iubirea adevărată și nu este greu să iubești pe cel ce te iubește, dar să iubești pe cel ce te rănește aceasta este crucea. Sfântul Dorotei din Gaza spune „Dumnezeu îngăduie să avem aproapele care ne rănește, ca să ne vedem măsura răbdării și a iubirii.” Aproapele incomod este oglindirea propriilor noastre neputințe ce ne arată cât de puțin iubim, cât de repede ne aprindem, cât de ușor judecăm, dar dacă ne smerim, dacă ne rugăm pentru el, dacă îl binecuvântăm în loc să-l osândim, atunci inima noastră se lărgește și în această lărgire intră harul, intră Dumnezeu. Așadar, iubirea aproapelui este examenul iubirii noastre de Dumnezeu. Dacă nu putem iubi pe cel ce se vede, cum vom iubi pe Cel ce nu se vede? cf. I Ioan 4, 20. Doamne, învață-mă să-l văd pe fratele meu ca pe Tine, să nu-l judec, să nu-l rănesc, să nu-l uit, dă-mi o inimă milostivă, care să nu se închidă în sine, ci să se deschidă ca o poartă a Împărăției.

Iubirea de sine fără egoism, ci cunoaștere de sine în Hristos

„Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.”  Matei 22, 39

Ce înseamnă „a te iubi pe tine” în sens duhovnicesc?

În lumea de astăzi, „iubirea de sine” este adesea înțeleasă ca o afirmare egoistă a propriei persoane, ca o înălțare a sinelui deasupra celorlalți, dar în limbajul duhovnicesc, iubirea de sine nu este mândrie, ci recunoașterea smerită a faptului că ești chip al lui Dumnezeu, chemat la asemănare cu El. Sfântul Grigorie de Nyssa spune „Cel ce se cunoaște pe sine, Îl cunoaște pe Dumnezeu.” Iar Sfântul Isaac Sirul adaugă „Cel ce se vede pe sine mai rău decât toți oamenii, acela este mai aproape de iubirea lui Dumnezeu.” A te iubi pe tine înseamnă a te vedea în adevăr, a-ți cunoaște neputințele, dar și frumusețea lăuntrică pe care Dumnezeu a sădit-o în tine. Această iubire nu este o laudă de sine, ci o grijă sfântă pentru mântuirea sufletului, este o iubire care te face să cauți pocăința, să fugi de păcat, să te rogi, să postești, să te smerești, este iubirea care te face să spui „Suflete al meu, pentru ce te lenevești? Ridică-te și aleargă la Domnul!”

Deosebirea între iubirea de sine patologică și cea mântuitoare

Părinții Filocaliei vorbesc adesea despre „filautia” adică iubirea de sine căzută, egoistă, care este rădăcina tuturor patimilor, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „Iubirea de sine este iubirea nerațională față de trup.” Această iubire este centripetă, închisă, autosuficientă și ea caută plăcerea, confortul, slava deșartă în schimb, iubirea de sine în Hristos este o iubire care se deschide spre Dumnezeu și spre aproapele, este o iubire care nu se hrănește din sine, ci din har. Ea nu spune „Eu sunt totul”, ci „Doamne, fără Tine nu sunt nimic.”, este iubirea care te face să-ți păzești sufletul de păcat, trupul de desfrâu, mintea de împrăștiere, inima de ură. Sfântul Ioan Scărarul spune „Cel ce se iubește pe sine nu poate iubi pe Dumnezeu.”, dar tot el adaugă „Cel ce se urăște pe sine pentru Dumnezeu, acela se iubește cu adevărat.” Așadar, iubirea de sine adevărată trece printr-o moarte, moartea eului căzut, pentru a renaște în Hristos.

Cunoașterea de sine este începutul pocăinței

A te iubi pe tine înseamnă a te cunoaște, a te vedea în lumina lui Dumnezeu, a nu te minți, a nu te ascunde, a nu te justifica. Sfântul Antonie cel Mare spunea „Cel ce se cunoaște pe sine este mai mare decât cel ce învie morții.”, căci în cunoașterea de sine începe pocăința, și în pocăință începe vindecarea. Când omul se vede pe sine în adevăr, nu se mai compară cu alții, nu mai judecă, nu mai caută slavă, ci se smerește și în această smerenie, Dumnezeu Se apropie, căci El „celor smeriți le dă har” I Petru 5, 5. În Pateric, un frate l-a întrebat pe Avva Moise „Ce să fac, părinte, căd în păcat mereu?” Iar bătrânul i-a răspuns „Ridică-te.” „Și dacă iar cad?” „Iarăși ridică-te.” „Până când?” „Până la sfârșitul vieții tale. Căci acela care se luptă până la capăt, acela se va mântui.” Aceasta este iubirea de sine să nu te lași pradă deznădejdii, ci să te ridici mereu, cu nădejde în mila lui Dumnezeu.

Iubirea de sine ca recunoaștere a chipului lui Dumnezeu

Omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” Facerea 1, 26, acest chip nu s-a pierdut prin păcat, ci s-a întunecat, dar el rămâne în noi ca o scânteie, ca o lumină tainică, ca o chemare. A te iubi pe tine înseamnă a cinsti acest chip, a-l curăți, a-l înfrumuseța, a-l aduce la asemănare. Sfântul Grigorie Teologul spune „Omul este o ființă care a primit porunca de a deveni Dumnezeu prin har.” Așadar, iubirea de sine nu este o oprire în sine, ci o deschidere spre îndumnezeire, este o iubire care nu se mulțumește cu puțin, ci tânjește după plinătate și nu se mulțumește cu lumea, ci caută Împărăția. Această iubire nu este posesivă, ci eliberatoare și nu spune „Totul pentru mine”, ci „Totul pentru Hristos.” și în Hristos, omul se regăsește pe sine, nu ca stăpân, ci ca fiu, nici ca rob al patimilor, ci ca prieten al lui Dumnezeu. Așadar, iubirea de sine în Hristos este o iubire smerită, curată, luminată, este o iubire care nu se închide în sine, ci se deschide spre Dumnezeu și spre aproapele, este o iubire care nu caută slava, ci mântuirea șu caută plăcerea, ci pacea, ce N u caută puterea, ci harul. Doamne, învață-mă să mă văd în lumina Ta, să nu mă urăsc, dar nici să nu mă înalț, să mă iubesc în Tine, nu în mine, să-mi doresc mântuirea, nu slava, să-mi port crucea, nu coroana și să Te caut pe Tine, Care ești viața mea.

Ordinea iubirii, de la Dumnezeu la aproapele și la sine

„Pe aceste două porunci se ține toată Legea și Proorocii.”  Matei 22, 40

Iubirea ca mișcare de sus în jos

În viața duhovnicească, ordinea nu este o simplă chestiune de logică, ci de har, de aceea nu putem începe cu noi înșine, căci suntem căzuți, întunecați, rătăciți și nu putem începe nici cu aproapele, căci îl vedem prin lentilele păcatului nostru, trebuie să începem cu Dumnezeu, Care este lumină, adevăr și iubire. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune „Iubirea de Dumnezeu este începutul și sfârșitul tuturor virtuților.” Din această iubire se naște iubirea de aproapele, iar din ea se naște iubirea curată de sine, este o mișcare de sus în jos, de la izvor la râu, de la soare la rază, de la foc la căldură. Dacă începem cu noi, ne vom închide în sine, dacă începem cu aproapele, vom cădea în sentimentalism sau în dezamăgire, dar dacă începem cu Dumnezeu, toate celelalte se vor așeza la locul lor.

Iubirea de Dumnezeu luminează iubirea de aproapele

Când Îl iubim pe Dumnezeu, începem să vedem lumea cu ochii Lui, începem să vedem în aproapele nostru nu un obstacol, nu un concurent, nu un dușman, ci un frate, un chip al lui Hristos, un suflet pentru care S-a răstignit Domnul. Sfântul Ioan Evanghelistul spune „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este.” I Ioan 4, 20, nu putem separa cele două iubiri, ele sunt una. Iubirea de Dumnezeu se arată în iubirea aproapelui, iar iubirea aproapelui este mărturia vie a iubirii de Dumnezeu. În Pateric, un frate a venit la Avva Zosima și i-a spus „Părinte, am postit, m-am rugat, am păzit tăcerea, dar nu simt pace.”, iar bătrânul i-a zis „Ai iubit pe fratele tău?” „Nu.” „Atunci toate celelalte sunt zadarnice.”, căci fără iubire, toate virtuțile sunt ca niște clopote goale.

Iubirea aproapelui vindecă iubirea de sine

Când iubim pe aproapele, începem să ne vedem pe noi înșine în adevăr, începem să ne vedem neputințele, răutățile, mândria. Aproapele este oglinda noastră, prin el, Dumnezeu ne arată cine suntem și în această oglindire, dacă ne smerim, începem să ne iubim pe noi înșine nu cu iubire de sine, ci cu iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul spune „Cel ce a ajuns la iubirea de aproapele, acela a trecut de la moarte la viață.”, iar Sfântul Grigorie cel Mare adaugă „Iubirea de aproapele este scara către cer.”, prin ea, ne ridicăm din întunericul egoismului și ne luminăm cu lumina lui Hristos. Când îl iubești pe celălalt, înveți să te ierți, înveți să te rabzi, înveți să te vezi ca pe un bolnav care are nevoie de doctor și atunci, iubirea de sine devine milă, nu mândrie, devine grijă pentru suflet, nu idolatrizare a trupului, devine dor de mântuire, nu dor de slavă.

Cele trei iubiri sunt o singură flacără

Sfântul Nicolae Cabasila spune „Iubirea este o singură flacără, dar are trei limbi, una se înalță spre Dumnezeu, alta se întinde spre aproapele, alta se întoarce spre sine.” dacă una lipsește, flacăra se stinge, iar dacă toate ard împreună, sufletul devine altar. Această triplă iubire este chipul Sfintei Treimi în om. Precum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt una în ființă și trei în ipostasuri, așa și iubirea este una în esență, dar se arată în trei direcții și precum Treimea este comuniune, tot așa și iubirea este comuniune cu Dumnezeu, cu aproapele, cu sine.

Ordinea iubirii în viața duhovnicească

În viața duhovnicească, ordinea iubirii se păstrează prin nevoință, prin rugăciune, prin smerenie, nu putem iubi pe Dumnezeu fără rugăciune, nu putem iubi pe aproapele fără iertare și nu ne putem iubi pe noi înșine fără pocăință. Sfântul Paisie Aghioritul spunea „Când omul Îl iubește pe Dumnezeu, atunci toate se așază în viața lui și iubirea de aproapele vine de la sine și pacea și bucuria.”, așadar, să nu ne grăbim să iubim pe toți, dacă nu ne-am înrădăcinat mai întâi în iubirea Celui ce este Iubirea însăși. Iubirea este o scară ce nu o urcăm cu picioarele, ci cu inima, nici cu cu voința, ci cu harul, nu cu graba, ci cu răbdarea și fiecare treaptă ne apropie mai mult de Hristos, Care ne-a iubit până la capăt Ioan 13, 1. Doamne, așază în mine ordinea iubirii Tale, să Te iubesc pe Tine mai presus de toate, să-l iubesc pe aproapele ca pe mine însumi, și să mă iubesc pe mine în lumina Ta. Fă din inima mea o scară spre cer, pe care să urce iubirea Ta până la tronul slavei.

Obstacolele iubirii sunt mândria, frica, rănile sufletului

Dragostea este îndelung-răbdătoare, este plină de bunătate, nu se trufește, nu se umflă de mândrie, nu caută ale sale…”  I Corinteni 13, 4-5.

Mândria este rădăcina tuturor răutăților

Mândria este primul și cel mai mare vrăjmaș al iubirii, ea fiind începutul căderii, izvorul tuturor patimilor, întunecarea minții și învârtoșarea inimii. Mândria spune „Eu sunt centrul.” Iubirea spune „Celălalt este viața mea.” Mândria închide, iubirea deschide, mândria separă, iubirea unește. Sfântul Ioan Scărarul scrie „Mândria este lepădarea lui Dumnezeu, născocirea demonilor, disprețuirea oamenilor, mama osândirii, izgonirea ajutorului dumnezeiesc.” Când omul se înalță pe sine, nu mai poate iubi, căci iubirea cere smerenie, iar smerenia este tocmai lepădarea de sine, golirea de sine, pentru a face loc celuilalt. În Pateric, un frate l-a întrebat pe Avva Pafnutie „Ce să fac ca să dobândesc iubirea?” Iar bătrânul i-a zis: „Să te vezi mai păcătos decât toți oamenii, atunci vei iubi pe toți, căci nu te vei mai socoti mai bun decât nimeni.” Mândria ne face să judecăm, să disprețuim, să ne simțim superiori și unde este judecată, nu este iubire, unde este dispreț, nu este Hristos și unde este mândrie, harul fuge.

Frica este zidul nevăzut dintre suflete

Frica este o altă piedică în calea iubirii. Frica de a fi rănit, de a fi respins, de a fi trădat, frica de a ne deschide, frica de a fi vulnerabili, dar iubirea adevărată nu se teme. „În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica.” I Ioan 4, 18. Frica ne face să ne închidem în noi, să ridicăm ziduri, să ne protejăm, dar în același timp, ne izolează, ne face singuri, și în singurătate, iubirea se stinge. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea „Când iubești, nu te mai temi, căci iubirea este Dumnezeu, și Dumnezeu este cu tine.” Așadar, singura cale de a birui frica este să iubim, să ne încredințăm lui Dumnezeu, să ne lăsăm în mâinile Lui, să spunem „Doamne, chiar dacă voi fi rănit, vreau să iubesc, căci Tu ai fost rănit pentru mine și m-ai iubit până la capăt.”

Rănile sufletului sunt umbrele trecutului

Mulți oameni nu pot iubi pentru că sunt răniți, au fost trădați, abandonați, umiliți, neiubiți și poartă în ei dureri vechi, neiertări, traume și aceste răni devin ziduri, devine suspiciune, răceală, cinism, iar în loc să iubească, se apără, în loc să se dăruiască, se închid, dar Hristos a venit tocmai pentru cei răniți, „Nu cei sănătoși au nevoie de doctor, ci cei bolnavi.” Luca 5, 31. El nu ne cere să fim perfecți ca să iubim, ne cere doar să vrem să ne deschidem, să-I dăm Lui rănile noastre și El le va unge cu untdelemnul milostivirii. Sfântul Luca al Crimeei spunea „Numai iubirea vindecă, nici psihologia, nici filosofia, nici știința nu pot vindeca inima omului, numai iubirea.” și această iubire este Hristos, El este Doctorul sufletelor, El este Balsamul inimii, El este Păstorul cel Bun care caută oaia rănită și o pune pe umeri.

Alte piedici sunt invidia, judecata, răceala

Pe lângă mândrie, frică și răni, mai sunt și alte piedici subtile precum invidia, care nu suportă binele celuilalt; judecata, care vede paiul din ochiul fratelui; răceala, care se ascunde sub masca indiferenței. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune „Inima care nu plânge pentru aproapele este o inimă de piatră.” iar Sfântul Serafim de Sarov adaugă „Dobândește pacea, și mii în jurul tău se vor mântui.” Așadar, lupta pentru iubire începe în inimă nu în afară, și înăuntru nu în ceilalți, ci în noi.

Cum biruim aceste piedici?

Prin rugăciune, prin smerenie, prin pocăință, prin răbdare, prin tăcere, prin iertare și nu există altă cale, nu există rețete rapide, nu există scurtături, iubirea se naște în cruce, se hrănește cu lacrimi și se întărește în încercări. În Pateric, un frate a fost întrebat „Cum ai ajuns să iubești pe toți?” Și el a răspuns „Am plâns pentru mine, și atunci am început să plâng și pentru ceilalți.” Când ne vedem păcatele noastre, nu mai avem timp să judecăm, când ne vedem rănile, începem să înțelegem rănile celorlalți și atunci, iubirea se naște. Iubirea este o luptă care nu vine de la sine, ci trebuie să o cerem, să o păzim, să o apărăm și mai ales, să o cerem de la Dumnezeu, căci El este singurul Care poate înmuia inima noastră de piatră și o poate face inimă de carne Iezechiel 36, 26. Doamne, smerește mândria mea, vindecă rănile mele, alungă frica mea, și aprinde în mine focul iubirii Tale, fă-mă vas al păcii Tale, fă-mă frate al tuturor, fă-mă copil al luminii.”

Chipuri de iubire și Sfinții ca mărturie vie

„Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviți cu luare-aminte cum și-au încheiat viața și urmați-le credința.” Evrei 13, 7

Sfinții nu sunt doar modele morale, ei sunt icoane vii ale iubirii dumnezeiești și în ei, iubirea nu este o idee, ci o realitate trăită, nu este o teorie, ci o ardere, nu este o virtute izolată, ci o stare de ființă. Sfinții nu au iubit „pentru că trebuie”, ci pentru că nu mai puteau trăi altfel, iubirea devenise însăși respirația lor.

Sfântul Siluan Athonitul și Iubirea care plânge pentru toți – Sfântul Siluan, monah rus din Muntele Athos, a fost un om al durerii și al iubirii. În tinerețe, a cunoscut păcatul și lupta cu patimile, dar după o vedenie a lui Hristos, a primit darul rugăciunii neîncetate și al iubirii pentru întreaga lume. El spunea „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Această cuvântare nu este o invitație la disperare, ci la smerenie, căci cel ce se vede vrednic de iad, dar nu deznădăjduiește, acela trăiește în iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Siluan plângea pentru toți, pentru păcătoși, pentru cei pierduți, pentru cei ce nu-L cunosc pe Dumnezeu, „A te ruga pentru lume înseamnă a-ți vărsa sângele pentru ea.” Iubirea lui nu avea margini, nu întreba cine merită nici nu judeca și nu aștepta nimic, iubea pentru că Dumnezeu iubește.

Sfânta Maria Egipteanca Iubirea care transfigurează – Sfânta Maria Egipteanca a fost o femeie păcătoasă, trăind în desfrâu în Alexandria, dar o singură întâlnire cu harul când nu a putut intra în biserică din pricina păcatelor ei a fost de ajuns pentru a-i schimba viața. A fugit în pustie, unde a trăit 47 de ani în pocăință, rugăciune și iubire arzătoare pentru Dumnezeu. Când Avva Zosima a întâlnit-o, a văzut o ființă transfigurată, care mergea pe apă, care cunoștea gândurile, care trăia din har. Iubirea ei de Dumnezeu a fost atât de mare, încât a ars în ea toată patima, toată rușinea, toată frica și a devenit lumină. Aceasta este puterea iubirii să transforme o viață căzută într-o icoană vie, să facă dintr-o păcătoasă o sfântă, să arate că nimeni nu este prea departe pentru a fi iubit de Dumnezeu și pentru a-L iubi.

Sfântul Porfirie Kavsokalivitul Iubirea care vindecă – Sfântul Porfirie a fost un om al blândeții și al luminii, ce avea darul înainte-vederii, dar mai presus de toate, avea darul iubirii, o iubire care nu judeca, nu certa, nu constrângea, o iubire care vindeca prin simpla prezență. El spunea „Nu trebuie să-i mustri pe oameni, trebuie să-i iubești și iubirea ta va lucra în ei mai mult decât orice cuvânt.” Când veneau la el oameni bolnavi, tulburați, rătăciți, nu le ținea predici îi asculta, se ruga și îi îmbrățișa cu inima, iar ei plecau schimbați. Sfântul Porfirie ne învață că iubirea nu are nevoie de cuvinte mari, ci are nevoie de prezență, de rugăciune, de tăcere, de delicatețe, de har. El este dovada vie că iubirea adevărată nu strivește, ci ridică și nu judecă, ci mângâie, nu cere, ci dă.

Sfântul Paisie Aghioritul Iubirea care rabdă totul – Sfântul Paisie a fost un om al durerii pentru lume ce spunea adesea: „Să nu trăim pentru noi înșine, să trăim pentru ceilalți, numai așa ne mântuim.” El primea zilnic zeci de oameni în coliba sa din Athos, îi asculta, îi sfătuia, se ruga pentru ei, nu avea nimic, dar dădea totul. Când cineva îl întreba cum poate iubi pe un om rău, răspundea „Să-l vezi ca pe un bolnav, nu te superi pe un bolnav, ci îl compătimești.” Aceasta este iubirea să vezi dincolo de păcat, dincolo de răutate, dincolo de aparențe, să vezi rana, să vezi sufletul, să vezi chipul lui Dumnezeu. Sfântul Paisie spunea „Când omul iubește, nu mai are timp să se plângă, nu mai are timp să judece, nu mai are timp să se teamă, are doar timp să se roage.”

Ce ne învață sfinții?

Sfinții nu sunt departe de noi. Nu sunt doar în icoane. Sunt vii. Sunt prezenți. Sunt frații noștri mai mari. Și ne arată că iubirea este posibilă. Că nu este o utopie. Că nu este doar pentru cei aleși. Ci pentru toți cei care vor să se smerească, să se roage, să se dăruiască. Ei ne învață că iubirea nu este o emoție, ci o cruce și nu este o plăcere, ci o jertfă, nici nu este o teorie, ci o viață și că această viață este Hristos. Să privim, așadar, la sfinți nu ca la niște excepții, ci ca la niște chemări, ei fiind dovada că iubirea este posibilă, că omul poate deveni lumină, că inima poate deveni cer și că viața poate deveni rugăciune. Sfinților ai lui Dumnezeu, care ați iubit pe Domnul cu toată inima, rugați-vă pentru noi, cei ce suntem reci, fricoși, mândri și răniți. Învățați-ne iubirea, arătați-ne calea, luați-ne de mână și duceți-ne la Hristos, Care este Iubirea cea fără de sfârșit.

Izbirea în viața de zi cu zi

Toată lucrarea duhovnicească trezvia, lupta cu patimile, vindecarea inimii, dobândirea libertății lăuntrice nu este decât pregătirea pentru nașterea iubirii, așa cum spune Sfântul Isaac Sirul „Inima milostivă este un foc care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru demoni și pentru toată făptura.” Iubirea este respirația sufletului, lumina virtuților și puterea care ține omul în picioare în vreme de încercare unde virtuțile sunt trepte, iar iubirea este vârful și tot iubirea este și temelia.

Cum învățăm să iubim pe Dumnezeu

Iubirea de Dumnezeu nu se învață din cărți, ci din întâlnire, ea se naște când omul descoperă, asemenea psalmistului „Gustați și vedeți că bun este Domnul” Psalmul 33, 8. Nu emoția este începutul iubirii, ci recunoștința și nu entuziasmul, ci fidelitatea. Sfântul Antonie cel Mare când a intrat în biserică și a auzit cuvântul „Dacă voiești să fii desăvârșit…” Matei 19, 21, Antonie nu a simțit o emoție trecătoare, ci o chemare și a vândut totul și L-a urmat pe Hristos, iar iubirea lui nu a fost sentimentală, ci ascultătoare, concretă, totală.

Cum crește iubirea de Dumnezeu în viața de zi cu zi

Recunoștința – Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „nimic nu aprinde iubirea ca pomenirea binefacerilor lui Dumnezeu”. Răbdarea în încercări – Sfântul Antonie „Nimeni nu poate cunoaște pe Dumnezeu dacă nu rabdă toate pentru El.” Rugăciunea scurtă și deasă – Avva Evagrie „Dacă ești teolog, te rogi cu adevărat; și dacă te rogi cu adevărat, ești teolog.” Citirea Scripturii – Sfântul Efrem Sirul numea Scriptura „scrisoarea de dragoste a lui Dumnezeu către om”. Iubirea de Dumnezeu este o alegere zilnică, o punere a inimii în mâinile Lui.

Cum ne apropiem de aproapele fără judecată

Judecata este rana care ne separă, ea vine din neștiință, din frică, din lipsa de smerenie. Avva Dorotei spune „Toată căderea noastră vine din faptul că nu ne vedem pe noi înșine.” Când omul își vede propriile răni, nu mai are timp să judece rănile altuia. Avva Macarie cel Mare – Odată, frații au găsit un vas cu vin în chilia unui frate și au vrut să-l alunge. Avva Macarie a intrat, a văzut vasul, l-a acoperit cu mantia lui și a zis

„Fraților, luați aminte la voi înșivă, poate că fratele are nevoie de odihnă.” Prin aceasta, l-a salvat pe frate de rușine și de cădere, așa arată iubirea care nu judecă. A nu judeca nu înseamnă a aproba răul, ci a refuza să condamni persoana.

Cum ne putem iubi pe noi înșine fără mândrie

A te iubi pe tine înseamnă a te vedea în adevăr creat de Dumnezeu, iubit de El, chemat la lumină, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că iubirea de sine devine patimă atunci când este egoistă, dar devine virtute atunci când este smerită. Sfântul Siluan Athonitul a primit cuvântul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.” Aceasta este iubirea de sine smerită să te vezi în adevăr, dar să nu cazi în disperare, să te recunoști slab, dar iubit. Iubirea de sine sănătoasă înseamnă acceptarea limitelor; grija pentru trup și suflet; iertarea de sine și smerenia care nu se compară cu nimeni.

Rugăciunea, milostenia, tăcerea, iertarea căi ale iubirii

Rugăciunea – Sfântul Grigorie Palama „Rugăciunea este respirația sufletului.” Ea ne deschide spre Dumnezeu, ne curăță privirea și ne încălzește inima. Milostenia – Sfântul Ioan Gură de Aur „Dacă nu poți vedea pe Hristos în sărac, nu-L vei vedea nici în potir.” Milostenia este iubirea care devine acțiune. Tăcerea – Avva Arsenie „De multe ori am vorbit și m-am căit; de tăcere nu m-am căit niciodată.” Tăcerea vindecă, limpezește, ordonează. Iertarea – Sfântul Isaac Sirul „Iertarea este semnul iubirii desăvârșite.” Iertarea rupe lanțurile trecutului și deschide drumul spre pace.

Iubirea ca împlinire a Legii

„Pe aceste două porunci se ține toată Legea și Proorocii” Matei 22, 40.

Hristos nu simplifică Legea; El o duce la esență, toată Scriptura, toată tradiția, toată nevoința se rezumă la două direcții ale aceleiași iubiri spre Dumnezeu și spre aproapele. Sfântul Apostol Pavel „Plinirea Legii este iubirea” Romani 13, 10. Sfântul Ioan „Dumnezeu este iubire” 1 Ioan 4, 8.

Iubirea ca început și sfârșit al vieții duhovnicești

Viața duhovnicească începe cu dorul după Dumnezeu și se sfârșește în unirea cu El. Între aceste două capete se află drumul iubirii un drum al răbdării, al căderilor și ridicărilor, al iertării și al reînnoirii. Sfântul Serafim de Sarov – El întâmpina pe fiecare om cu cuvintele „Bucuria mea, Hristos a înviat!” Aceasta este iubirea care vede în fiecare om chipul lui Dumnezeu. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul – Spunea „Nu certa întunericul, aprinde o lumânare.” Iubirea este lumina care nu se luptă cu întunericul, ci îl risipește. Virtuțile sunt trepte, iubirea este vârful și tot iubirea este și temelia.

Lucrarea iubirii în lume

Lumea nu are nevoie de oameni perfecți, ci de oameni care iubesc, de oameni care știu să asculte, să ajute, să ierte, să tacă, să lumineze. Sfântul Paisie Aghioritul – El spunea „Oamenii nu au nevoie de sfaturi multe, ci de inimă.” Iubirea este inima care se dăruiește. Sfânta Maria Egipteanca – Viața ei arată că iubirea lui Dumnezeu poate ridica pe cel mai căzut om. Nimeni nu este pierdut pentru iubire, iubirea fiind misiunea noastră, lucrarea noastră în lume, este semnul după care vom fi recunoscuți.

Surse și citate 

 Sfânta Scriptură (Evangheliile, Epistolele Sf. Apostol Pavel și Ioan)

 Filocalia (în special Sf. Maxim Mărturisitorul, Sf. Isaac Sirul, Sf. Ioan Scărarul)

Patericul Egiptean (cuvinte ale avvei Antonie, avvei Agaton, avvei Moise, avvei Pimen)

 Sf. Siluan Athonitul – „Între iadul deznădejdii și iubirea lui Dumnezeu”

 Sf. Porfirie Kavsokalivitul – „Viața în Hristos”

 Sf. Paisie Aghioritul – „Cu durere și dragoste pentru omul contemporan”

 Sf. Nicolae Velimirovici – „Proloagele de la Ohrida”

 Sf. Ioan Gură de Aur – Omilii la Evanghelii și Epistole