Iubirea este începutul, mijlocul și sfârșitul vieții duhovnicești. Iubirea este temelia a toate, ea este începutul și sfârșitul, rădăcina și rodul, izvorul și desăvârșirea vieții creștine. Nu există mântuire fără iubire, nu există rugăciune adevărată fără iubire, nu există cunoaștere a lui Dumnezeu fără iubire, căci „Dumnezeu este iubire” 1 Ioan 4, 8, și cel ce rămâne în iubire, în Dumnezeu rămâne și Dumnezeu în el. Ce este această iubire? Nu este o simplă emoție, nu este o stare trecătoare a inimii, nu este o înflăcărare de moment, iubirea adevărată este jertfă, este ieșirea din sine, este moartea eului propriu pentru viața celuilalt, este cruce, este Hristos. Iubirea de Hristos nu este o iubire abstractă, ci se arată în fapte, în răbdare, în iertare, în slujire, în purtarea poverilor altora așa cum spune Sfântul Apostol Ioan „Dacă zice cineva «Iubesc pe Dumnezeu», iar pe fratele său îl urăște, mincinos este” 1 Ioan 4, 20, iubirea de Hristos se vede în iubirea jertfelnică pentru aproapele. Acest cuvânt se vrea o călăuză pentru sufletul care dorește să pătrundă în taina iubirii creștine, așa cum ne-au lăsat-o moștenire Sfinții Părinți, cei ce au trăit în pustii, în mănăstiri, în lume, dar cu inima în cer și vom merge împreună pe urmele lor, cu smerenie, cu dor și cu nădejde.
Porunca iubirii este temelia vieții în Hristos
Domnul nostru Iisus Hristos, în noaptea cea mai sfântă a Cinei celei de Taină, a rostit cuvintele care au devenit inima Evangheliei „Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unii pe alții, precum Eu v-am iubit pe voi” Ioan 13, 34, această poruncă nu este doar o îndrumare morală, ci este o chemare la o viață nouă, la o viață în Hristos. Nu ni se cere doar să iubim, ci să iubim precum Hristos și cum ne-a iubit El? Până la capăt, până la Cruce, până la moarte, până la Înviere. Iubirea ca împlinire a Legii Sfântul Apostol Pavel spune limpede „Dragostea este împlinirea Legii” Romani 13, 10. Toate poruncile să nu ucizi, să nu furi, să nu mărturisești strâmb se cuprind în aceasta „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” Romani 13, 9, dar Hristos merge mai departe, El ne cheamă să iubim mai mult decât pe noi înșine, să iubim precum El, aceasta este iubirea jertfelnică, iubirea care se dăruiește fără să ceară, care slujește fără să aștepte răsplată, care iartă fără să țină minte răul. Iubirea este semnul uceniciei adevărate, Domnul spune „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” Ioan 13, 35, nu prin cuvinte, nu prin haine, nu prin învățături, ci prin iubire. Acolo unde este iubire, acolo este Hristos, acolo unde este răceală, judecată, mândrie, acolo Hristos lipsește, chiar dacă numele Lui este pe buze.
Fundamente scripturistice ale iubirii jertfelnice
Iubirea lui Hristos este pentru noi modelul desăvârșit „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” Ioan 15, 13, aceste cuvinte ale Domnului sunt temelia iubirii jertfelnice. Hristos nu ne-a iubit cu o iubire teoretică, ci cu o iubire lucrătoare, concretă, care a mers până la Cruce, El Și-a pus viața pentru noi, nu pentru că eram vrednici, ci pentru că ne-a iubit mai înainte de a-L iubi noi pe El. Sfântul Apostol Pavel întărește acest adevăr „Dumnezeu Își arată iubirea Sa față de noi prin aceea că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” Romani 5, 8. Așadar, iubirea jertfelnică nu așteaptă răsplată, nu se oferă doar celor vrednici, ci se dăruiește tuturor, chiar și celor care nu o înțeleg sau o resping așa cum soarele răsare peste cei buni și peste cei răi, tot așa iubirea creștină trebuie să lumineze peste toți. Pilda samarineanului milostiv este icoana iubirii lucrătoare în Evanghelia după Luca capitolul 10, Domnul ne oferă o pildă care rămâne până astăzi una dintre cele mai grăitoare icoane ale iubirii jertfelnice pilda samarineanului milostiv. Un om căzut între tâlhari, rănit, lăsat aproape mort, un preot și un levit trec pe lângă el, dar nu se opresc doar un samarinean, un străin, un disprețuit se oprește, îi leagă rănile, îl duce la han și plătește pentru îngrijirea lui, aceasta este iubirea jertfelnică să te oprești din drumul tău, să-ți frângi voia, să-ți deschizi inima, să te apleci asupra durerii celuilalt nu cu vorbe, ci cu fapte, nu cu promisiuni, ci cu sânge și sudoare. Domnul încheie pilda cu o poruncă „Mergi și fă și tu asemenea.” Luca 10, 37. Iubirea care nu caută ale sale în 1 Corinteni 13, în epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel ne oferă un imn al iubirii, care este, poate, cea mai frumoasă descriere a iubirii creștine, „Dragostea îndelung rabdă, este binevoitoare, dragostea nu pizmuiește, nu se laudă, nu se trufește. Dragostea nu se poartă cu necuviință, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândește răul… Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă.” 1 Corinteni 13, 4–7, această iubire este jertfelnică prin însăși natura ei. Ea nu se caută pe sine, ci pe celălalt și nu se apără, nu se justifică, nu se impune se dăruiește, se jertfește, se topește în slujirea aproapelui. Iubirea vrăjmașilor este culmea jertfei, „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc.” Matei 5, 44, această poruncă a Domnului este, pentru mintea lumească, de neînțeles, cum să iubești pe cel ce te urăște? Cum să binecuvântezi pe cel ce te blestemă? Cum să te rogi pentru cel ce te prigonește? Și totuși, aceasta este iubirea lui Hristos, El, pe Cruce, nu a rostit blesteme, ci rugăciune „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac.” Luca 23, 34. A iubi pe vrăjmași nu înseamnă a fi de acord cu răul, ci a vedea în cel căzut chipul lui Dumnezeu, a dori mântuirea lui, a nu răspunde cu rău la rău este o iubire care se roagă, care rabdă, care iartă, care nădăjduiește.
Învățătura Sfinților Părinți despre iubirea jertfelnică
Iubirea jertfelnică nu este o idee abstractă, ci o realitate trăită de sfinți. Ei nu au vorbit despre iubire din cărți, ci din lacrimi, din rugăciune, din sângele nevoinței în pustii, în mănăstiri, în cetăți, în temnițe, în spitale și în piețele lumii, Sfinții Părinți au arătat că iubirea de Hristos se împlinește în iubirea de aproapele. Sfântul Antonie cel Mare, iubirea ca măsură a desăvârșirii, Sfântul Antonie, părintele monahismului, întrebat fiind ce este desăvârșirea, a răspuns „Fratele meu este viața mea.”, această scurtă frază cuprinde întreaga teologie a iubirii. Pentru Sfântul Antonie, viața nu era în sine, ci în celălalt, el nu s-a retras în pustie pentru a fugi de oameni, ci pentru a-i iubi mai curat, mai adânc, mai deplin în liniștea pustiei, el a învățat că nu poți iubi pe Dumnezeu fără să porți în inimă pe aproapele. Într-un alt cuvânt, el spune „De la aproapele este viața și moartea, că dacă vom câștiga pe fratele, pe Dumnezeu Îl câștigăm; iar dacă vom sminti pe fratele, lui Hristos greșim.” Aceasta este taina iubirii jertfelnice să vezi în fiecare om pe Hristos, să nu-l judeci, să nu-l disprețuiești, să nu-l lași în durerea lui, ci să te faci una cu el. Sfântul Isaac Sirul spune că iubirea cuprinde toată făptura. Sfântul Isaac, acest mare trăitor al pustiei, ne-a lăsat cuvinte de o adâncime copleșitoare despre iubire, el spune „Inima milostivă este o inimă care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru fiare, pentru diavoli, pentru toată făptura și din vederea lor și din pomenirea lor, i se umplu ochii de lacrimi, din milă mare și puternică, și din multa milostivire, i se strânge inima și nu poate suferi să vadă sau să audă vreo vătămare, sau vreo întristare, cât de mică, venind asupra făpturii.” Aceasta este iubirea jertfelnică, o inimă care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru toți, o inimă care nu mai are margini, ci se lărgește până cuprinde întreaga lume, o inimă care plânge pentru toți, chiar și pentru cei pierduți, chiar și pentru diavoli, nu din slăbiciune, ci din adâncul unei iubiri dumnezeiești. Sfântul Siluan Athonitul „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui”, monahul rus din Muntele Athos, a trăit în vremuri grele, dar a fost un izvor de lumină pentru întreaga lume, el a primit de la Hristos un cuvânt care a devenit vestit „Ține-ți mintea în iad și nu deznădăjdui.”, dar în inima acestui cuvânt se află iubirea. Sfântul Siluan a înțeles că nu poți iubi pe Dumnezeu dacă nu porți în tine durerea lumii, el spunea „Duhul lui Hristos este Duhul iubirii; și cine nu iubește pe vrăjmași, acela nu are Duhul lui Dumnezeu.”, pentru Sfântul Siluan iubirea jertfelnică înseamnă să te rogi pentru toți, să suferi cu toți, să nu osândești pe nimeni, să te socotești mai rău decât toți și să dorești mântuirea tuturor. Sfântul Ioan Gură de Aur iubirea ca slujire, marele ierarh și predicator, a fost un neobosit slujitor al celor săraci, al celor bolnavi, al celor prigoniți, el spunea „Nu poți să te apropii de altar, dacă nu te-ai apropiat mai întâi de fratele tău.” Pentru el, iubirea nu era doar o virtute, ci o poruncă, o datorie sfântă, el a înființat spitale, aziluri, cantine, a apărat pe văduve și pe orfani, a mustrat pe bogații nemilostivi și a chemat pe toți la pocăință și milă, el spune „Dacă nu-l vezi pe Hristos în cerșetorul de la poarta ta, nu-L vei vedea nici în Sfântul Potir.”, aceasta este iubirea jertfelnică să-L vezi pe Hristos în cel flămând, în cel gol, în cel bolnav, în cel întemnițat. Sfântul Paisie Aghioritul iubirea care se roagă și se jertfește, unul dintre cei mai iubiți părinți ai vremurilor noastre, a trăit iubirea jertfelnică în fiecare clipă deși bolnav, obosit, slăbit, nu refuza pe nimeni, primea zeci de oameni zilnic, îi asculta, îi mângâia, se ruga pentru ei, le dădea sfaturi și nădejde, el spunea „Să ne doară pentru ceilalți, să ne rugăm cu durere, să ne punem în locul lor aceasta este iubirea adevărată.” Sfântul Paisie nu făcea teorie, ci trăia, dormea puțin, mânca puțin, dar iubea mult și această iubire îl făcea lumină pentru ceilalți, el spunea „Când omul se jertfește pentru ceilalți, atunci vine harul lui Dumnezeu.” În aceste icoane vii ale iubirii vedem că iubirea jertfelnică nu este o excepție, ci norma vieții creștine, este calea pe care au mers sfinții, și pe care suntem chemați și noi să pășim.
Viețile sfinților sunt icoane ale iubirii jertfelnice
Dacă Scriptura ne dă porunca iubirii, iar Sfinții Părinți ne tâlcuiesc adâncimea ei, viețile sfinților ne arată cum se trăiește această iubire în faptă, în sânge, în lacrimi. Sfinții nu sunt doar modele, ci mărturii vii că iubirea jertfelnică este posibilă, că omul poate deveni „dumnezeu după har” prin iubire și vom privi acum câteva icoane vii ale acestei iubiri. Sfântul Vasile cel Mare iubirea care zidește cetăți ale milosteniei, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, a fost nu doar un mare teolog, ci și un neobosit slujitor al celor în suferință. În vremea sa, a ridicat ceea ce istoria a numit „Vasiliada” un complex uriaș de spitale, aziluri, cantine, școli și adăposturi pentru săraci, bolnavi, orfani și bătrâni, el nu a făcut teorie despre iubire, ci a zidit iubirea în piatră și în pâine. A văzut în fiecare om chipul lui Hristos și a slujit cu smerenie, cu jertfă, cu dăruire, spunea „Dacă ai două haine, una este a celui ce nu are, dacă ai pâine de prisos, este a celui flămând.”, aceasta este iubirea jertfelnică să nu consideri nimic al tău ca fiind doar al tău, ci să vezi în tot ce ai o slujire pentru celălalt. Sfântul Ioan Milostivul iubirea care nu obosește niciodată, Patriarhul Alexandriei, a fost numit „milostivul” nu pentru că a dat mult, ci pentru că a dat mereu, în fiecare zi hrănea sute de săraci, îi primea pe toți, îi asculta, îi mângâia, le spăla picioarele, le dădea haine și nădejde. Când vistierul patriarhiei i-a spus că se golește visteria, el a răspuns „Dacă Hristos nu încetează să ne dea, cum aș putea eu să încetez să dau”. Aceasta este iubirea jertfelnică să nu te oprești niciodată din a iubi, chiar dacă ești obosit, sărac, prigonit, să iubești până la capăt, ca Hristos. Sfânta Maria Egipteanca iubirea care se naște din pocăință, a fost o femeie păcătoasă, trăind în desfrânare, dar o întâlnire cu Maica Domnului la porțile Bisericii a fost începutul unei pocăințe care a durat 47 de ani în pustie, a trăit în rugăciune, în lacrimi, în foame, în arșiță și frig, dar cu o iubire arzătoare pentru Hristos. Când a fost întâlnită de Avva Zosima, trupul ei era uscat, dar sufletul era lumină, ea nu a iubit pe Hristos doar cu cuvinte, ci cu întreaga ei ființă, cu întreaga ei viață, aceasta este iubirea jertfelnică să-ți dai viața întreagă Celui ce ți-a dat viață, să nu mai trăiești pentru tine, ci pentru El. Sfântul Serafim de Sarov iubirea care aduce pace, întâmpina pe fiecare om cu cuvintele „Hristos a înviat, bucuria mea!” El trăia în pustie, în rugăciune neîncetată, dar inima lui era deschisă pentru toți, primea pe toți cu blândețe, cu zâmbet, cu pace și se ruga pentru toți, îi mângâia, le dădea sfat și nădejde, el spunea „Dobândește pacea și mii de oameni se vor mântui în jurul tău.”, aceasta este iubirea jertfelnică să fii lumină pentru ceilalți, să porți în tine pacea lui Hristos și să o dăruiești tuturor. Sfântul Luca al Crimeei iubirea care vindecă, arhiepiscop și chirurg, a trăit în vremuri de prigoană. A fost arestat, torturat, exilat, dar nu a încetat să opereze, să vindece, să slujească în spitale sărăcăcioase, cu mâinile legate, cu lanțuri la picioare, el continua să salveze vieți. Spunea „Am iubit durerea altora mai mult decât propria mea libertate.”, aceasta este iubirea jertfelnică să te dăruiești până la capăt, să nu te oprești nici în fața suferinței, nici în fața morții, dacă aproapele are nevoie de tine. Aceste vieți sfinte sunt pentru noi nu doar exemple, ci chemări, ele ne arată că iubirea jertfelnică nu este imposibilă, ci este calea firească a celui ce Îl iubește pe Hristos.
Obstacolele iubirii jertfelnice în lumea de azi
Răceala inimii este semnul vremurilor din urmă, Domnul nostru Iisus Hristos a spus „Și, din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci.” Matei 24, 12, această profeție se împlinește sub ochii noștri, trăim într-o lume în care inima omului se închide tot mai mult, oamenii sunt grăbiți, obosiți, suspicioși, închiși în propriile lor lumi, nu mai au timp să asculte, să mângâie, să ierte, să rabde, iubirea devine un cuvânt frumos, dar golit de conținut. Această răceală a inimii este cea mai mare piedică în calea iubirii jertfelnice căci iubirea nu poate trăi într-o inimă înghețată, ea are nevoie de căldură, de compasiune, de deschidere, de suferință împreună. Sfântul Porfirie Kavsokalivitul spunea „Când nu iubești, ești mort. Când iubești, trăiești.” Așadar, să ne cercetăm cât de caldă este inima noastră? Cât de mult ne doare pentru celălalt? Cât de des ne rugăm pentru cei care ne greșesc? Egoismul și iubirea de sine sunt idolii cei nevăzuți, egoismul, iubirea de sine dusă la extrem. Trăim într-o cultură care ne învață să ne punem pe noi înșine pe primul loc, să ne protejăm confortul, imaginea, interesele, dar iubirea jertfelnică cere exact opusul, să ne lepădăm de noi înșine, Domnul spune „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” Marcu 8, 34, lepădarea de sine este începutul iubirii jertfelnice. Nu poți iubi cu adevărat dacă ești plin de tine, nu poți sluji dacă ești preocupat doar de imaginea ta, nu poți ierta dacă eul tău este idolul tău. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune „Egoismul este rădăcina tuturor păcatelor iar iubirea de sine este începutul căderii.” Să ne rugăm, așadar, ca Domnul să ne zdrobească idolii lăuntrici și să ne dăruiască o inimă smerită, care nu caută ale sale, ci se bucură de binele celuilalt. Frica de suferință este fuga de cruce pe când iubirea jertfelnică presupune suferință, presupune să porți crucea altuia, să te lași rănit de durerea lui, să te expui, să te dăruiești, dar omul de azi fuge de suferință, caută confortul, siguranța, liniștea nu vrea să se complice, să se implice, să se ostenească. Hristos ne-a arătat că nu există iubire fără cruce, că iubirea adevărată doare, că a iubi înseamnă a suferi împreună. Sfântul Sofronie Saharov spunea „Iubirea este cruce. Cine iubește, se răstignește.”, aceasta nu este o chemare la suferință de dragul suferinței, ci o chemare la o iubire care nu se teme de durere, o iubire care nu fuge de rană, ci o îmbrățișează, o spală, o leagă, o poartă. Judecata aproapelui este otravă pentru iubire fiind un alt obstacol subtil, dar adânc. Când judeci pe aproapele, nu-l mai poți iubi, îl reduci la greșeala lui, la păcatul lui, la slăbiciunea lui, îl pui sub lupă, îl diseci, îl condamni și astfel, inima ta se închide. Sfântul Dorotei din Gaza spune „Nimic nu răcește iubirea mai mult decât judecata.” Judecata este semnul unei inimi mândre, care se crede mai bună decât ceilalți, dar iubirea jertfelnică cere smerenie, cere să te vezi mai păcătos decât toți, cere să plângi pentru păcatul tău, nu să-l disprețuiești pe fratele tău. Superficialitatea relațiilor adică iubirea de suprafață, în lumea de azi relațiile sunt adesea superficiale, oamenii se cunosc, dar nu se cunosc cu adevărat, vorbesc, dar nu se ascultă, se întâlnesc, dar nu se întâlnesc cu inima, iubirea devine un schimb de interese, o convenție, o emoție trecătoare. Iubirea jertfelnică cere profunzime, cere timp, răbdare, ascultare, dăruire, cere să intri în inima celuilalt, să-l porți în rugăciune, să-l iubești chiar și când nu te iubește. Sfântul Nicolae Velimirovici spunea „Iubirea adevărată nu se schimbă după cum se schimbă omul. Ea rămâne, pentru că este din Dumnezeu.” Aceste obstacole nu sunt de netrecut, ci cu harul lui Dumnezeu, cu rugăciune, cu nevoință, cu smerenie, ele pot fi biruite.
Cum putem cultiva iubirea jertfelnică în viața noastră
Iubirea jertfelnică nu este o virtute rezervată doar sfinților din vechime sau monahilor din pustie, ea este chemarea fiecărui creștin, în orice loc și în orice vreme, nu este o excepție, ci norma vieții în Hristos. Însă, pentru a ajunge la această iubire, este nevoie de o lucrare lăuntrică, de o nevoință constantă, de o luptă cu sinele și cu duhul lumii. Rugăciunea pentru aproapele este începutul iubirii, Sfântul Siluan Athonitul spunea „Sufletul care iubește pe Dumnezeu nu poate să nu se roage pentru întreaga lume.” Rugăciunea este prima și cea mai adâncă formă de iubire, când te rogi pentru cineva, îl porți în inima ta, îl aduci înaintea lui Dumnezeu, te unești cu el în Duhul, mai ales când te rogi pentru cei care te-au rănit, pentru cei care nu te înțeleg, pentru cei care te prigonesc atunci inima ta începe să se lărgească, să se curățească, să se asemene cu inima lui Hristos. Să începem, așadar, cu pași mici și să rostim zilnic o rugăciune pentru cei dragi, pentru cei bolnavi, pentru cei singuri, pentru cei care ne-au greșit, să-i pomenim pe nume, cu durere și cu nădejde, această lucrare, deși nevăzută, este de o putere uriașă. Milostenia este iubirea care se face pâine și apă, Sfântul Ioan Gură de Aur spune „Milostenia este mai mare decât postul și decât rugăciunea, pentru că este iubirea în faptă.” Milostenia nu înseamnă doar a da bani, înseamnă a da din timpul tău, din atenția ta, din inima ta, înseamnă să vezi nevoia celuilalt și să răspunzi, nu cu indiferență, ci cu dragoste, un zâmbet, o vorbă bună, o vizită la un bolnav, o mână întinsă toate acestea sunt forme de milostenie. Să nu așteptăm să avem mult ca să dăm, să dăm din puținul nostru, cu inimă curată căci Domnul nu privește la cât dăm, ci la cum dăm. Iertarea este iubirea care vindecă rănile, Sfântul Marcu Ascetul spune „Cel ce nu iartă, nu poate iubi și cel ce nu iubește, nu-L cunoaște pe Dumnezeu.” Iertarea este una dintre cele mai grele, dar și cele mai eliberatoare forme ale iubirii jertfelnice. A ierta înseamnă a renunța la dreptatea ta, la mândria ta, la dorința de răzbunare, înseamnă a-l elibera pe celălalt, dar mai ales a te elibera pe tine. Să ne rugăm pentru darul iertării și să cerem Domnului să ne înmoaie inima, să ne vindece rănile, să ne ajute să iertăm nu doar cu mintea, ci cu inima căci fără iertare, nu există iubire și fără iubire, nu există mântuire. Răbdarea este iubirea care nu se grăbește, Sfântul Apostol Pavel spune „Dragostea îndelung rabdă.” 1 Corinteni 13, 4, într-o lume grăbită, nerăbdătoare, iritată, răbdarea este o formă rară și prețioasă de iubire. A răbda înseamnă a nu răspunde la rău cu rău, a nu te mânia, a nu te grăbi să judeci, înseamnă a aștepta, a înțelege, a însoți pe celălalt în slăbiciunea lui. Răbdarea este o cruce, dar și o binecuvântare, ea ne învață să iubim nu idealul, ci realitatea, nu omul perfect, ci omul căzut, rănit, dar iubit de Dumnezeu. Slujirea este iubirea care se face lucrătoare, Domnul a spus „Cel ce vrea să fie întâiul între voi, să fie slujitorul tuturor.” Marcu 10, 44, slujirea este forma concretă a iubirii jertfelnice. Nu este vorba doar de fapte mari, ci de gesturi mici, făcute cu dragoste a spăla vasele cu bucurie, a îngriji un bolnav, a asculta cu răbdare, a ajuta fără să fii întrebat. Sfântul Serafim de Sarov spunea „Adevărata iubire se arată în lucruri mici, dar făcute cu inimă mare.” Să căutăm, așadar, în fiecare zi, ocazii de a sluji, să nu așteptăm chemări mari, ci să răspundem cu iubire la chemările mici ale fiecărei zile. Tăcerea este iubirea care nu rănește, Sfântul Arsenie cel Mare spunea „De multe ori am vorbit și m-am căit. De tăcere, niciodată.” Tăcerea este o formă de iubire atunci când alegem să nu răspundem la rău, să nu judecăm, să nu ne impunem, este o jertfă a voii proprii, o renunțare la dreptatea noastră, o cale de a păstra pacea. Să învățăm să tăcem cu iubire, nu cu dispreț, să tăcem ca să ascultăm, să înțelegem, să ne rugăm, tăcerea iubitoare este mai grăitoare decât o mie de cuvinte.
Iubirea jertfelnică, chipul lui Hristos în lume
Iubirea de Hristos nu rămâne niciodată o simplă emoție sau o idee abstractă, ci se arată în faptele vieții, în modul în care ne raportăm la aproapele, așa cum Domnul Însuși a spus „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei dacă veți avea dragoste unii față de alții” Ioan 13, 35, dragostea jertfelnică este semnul distinctiv al creștinului, icoana vie a lui Hristos în lume. Chipul lui Hristos în noi, Hristos S-a dăruit pe Sine până la moarte, „până la moarte pe cruce” Filipeni 2, 8, când omul își depășește egoismul și se deschide spre celălalt, el devine purtător al luminii lui Hristos, jertfa pentru aproapele nu este pierdere, ci dobândire: dobândirea asemănării cu Dumnezeu, Care este Iubire 1 Ioan 4, 8. Părinții Bisericii au văzut în iubirea jertfelnică nu doar o virtute, ci însăși calea mântuirii, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că „nu este nimic mai rece decât un creștin care nu se îngrijește de mântuirea aproapelui”, Sfântul Maxim Mărturisitorul arăta că iubirea adevărată se vede atunci când omul nu caută ale sale, ci se dăruiește celuilalt, asemenea lui Hristos. Rodul iubirii jertfelnice vindecă dezbinările și aduce pace în comunități, ea transformă suferința în prilej de comuniune și solidaritate, ea face vizibilă prezența lui Dumnezeu în lume, chiar și în cele mai întunecate locuri. Iubirea jertfelnică este chipul lui Hristos în lume, ea este Evanghelia trăită, nu doar propovăduită, este lumina care strălucește în întuneric, mărturia că Dumnezeu nu a părăsit lumea, ci o sfințește prin cei ce Îl urmează acolo unde există dăruire, iertare și slujire, acolo Hristos Se face văzut. Cine iubește cu jertfă pe aproapele, Îl face prezent pe Hristos în lume și devine el însuși o icoană vie a Împărăției.
Iubirea, singura cale spre mântuire
Iubirea este temelia întregii vieți creștine și singura cale care duce la mântuire. Toate virtuțile, toate nevoințele și toate ostenelile noastre își găsesc sensul numai dacă sunt străbătute de iubire, Apostolul Pavel spune limpede „Dacă n-aș avea dragoste, nimic nu sunt” 1 Corinteni 13, 2. Însuși Hristos a rezumat întreaga Lege și Prooroci în porunca iubirii „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău… și pe aproapele tău ca pe tine însuți” Matei 22, 37–40, fără iubire, credința devine teorie, iar nădejdea se usucă, cu iubire, toate se luminează și se desăvârșesc. Sfântul Ioan Evanghelistul, „ucenicul iubirii”, ne arată că Dumnezeu este iubire și că cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu, Sfântul Isaac Sirul spune că „inima milostivă arde pentru toată zidirea”, arătând că iubirea nu se limitează la oameni, ci se extinde asupra întregii creații, Sfântul Grigorie Palama subliniază că iubirea este energia necreată a lui Dumnezeu, prin care omul se unește cu El. Mântuirea nu este o răsplată juridică, ci o comuniune de iubire cu Dumnezeu, cine iubește, deja trăiește arvuna Împărăției, pentru că Împărăția nu este altceva decât desăvârșirea iubirii. În Judecata de Apoi, criteriul va fi iubirea „Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc… Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei mai mici, Mie Mi-ați făcut” Matei 25, 35–40. Iubirea este singura cale spre mântuire, pentru că ea este însăși viața lui Dumnezeu împărtășită oamenilor, credința ne deschide ochii, nădejdea ne ține pe cale, dar iubirea ne unește cu Hristos, cine iubește cu adevărat, acela se află deja în mântuire, pentru că poartă în sine chipul Împărăției.
Trăirea iubirii
Lucrarea de față a arătat că iubirea este temelia vieții creștine, chipul lui Hristos în lume și singura cale spre mântuire, dar cuvântul rămâne neîmplinit dacă nu se transformă în faptă. Iubirea ca respirație a sufletului așa cum trupul nu poate trăi fără aer, sufletul nu poate trăi fără iubire, ea este respirația lui firească, hrana lui zilnică. Când iubirea se face faptă, ea luminează nu doar pe cel ce o primește, ci și pe cel ce o dăruiește astfel, Hristos Se face prezent în lume prin noi, iar Împărăția Lui începe să strălucească încă de aici. Să nu uităm, mântuirea nu este o destinație îndepărtată, ci o comuniune care începe acum, prin iubire, cine iubește, trăiește deja arvuna veșniciei.
„Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Această rugăciune simplă și adâncă, cunoscută ca Rugăciunea inimii, este respirația sufletului și calea prin care iubirea lui Hristos se sălășluiește în noi, ea ne învață smerenia, ne curățește mintea și ne deschide inima spre iubirea jertfelnică pentru aproapele.
Doamne Iisuse Hristoase, Lumina lumii și Iubirea veșnică, fă să ardă și în inimile noastre flacăra iubirii Tale. Învrednicește-ne să Te chemăm neîncetat cu rugăciunea inimii, ca prin Numele Tău să se pogoare pacea și mila asupra noastră și dă-ne puterea să vedem chipul Tău în fiecare frate, să slujim cu jertfă și să iubim cu adevărat, pentru ca Împărăția Ta să se arate încă de aici, iar noi să fim părtași la bucuria mântuirii. Amin.
Să rămânem în iubirea lui Hristos, ca în lumina care nu apune și să o dăruim lumii ca pe singura cale spre mântuire!
Pustia Inimii 