Lacrimile pocăinței sunt considerate în spiritualitatea ortodoxă o formă de har, o „a doua spălare” după Botez, care curăță sufletul, înmoaie inima și apropie omul de Dumnezeu. Ele nu sunt doar expresia unei emoții, ci rodul unei lucrări adânci a Duhului Sfânt în inima celui care se pocăiește sincer.
Lacrimile pocăinței sunt spălarea sufletului în taina durerii
Părinții pustiei nu priveau lacrimile ca pe o slăbiciune, ci ca pe o binecuvântare. Plânsul pentru păcate era semnul unei inimi vii, care simte durerea despărțirii de Dumnezeu și tânjește după întoarcere. Aceste lacrimi nu sunt provocate de rușine sau frică, ci de iubirea rănită și de dorul de curăție.
Ce sunt lacrimile pocăinței?
Manifestarea sensibilității duhovnicești, sufletul atins de har nu mai poate rămâne rece față de păcat, o formă de rugăciune; lacrimile vorbesc când cuvintele nu mai pot, un semn al iertării: „O lacrimă de pocăință echivalează cu apa Botezului” spunea Sfântul Grigorie Teologul. „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia” (Matei 5, 4), nu pentru durerile lumești, ci pentru păcatele lor.
De ce sunt importante?
Curăță sufletul de povara vinovăției și a păcatului, înmoaie inima și o fac receptivă la lucrarea harului, întăresc smerenia și conștiința propriei neputințe, aduc mângâiere, nu sunt lacrimi de disperare, ci de speranță.
Cum se nasc aceste lacrimi?
Prin rugăciune sinceră, în tăcere și singurătate, prin contemplarea iubirii lui Dumnezeu și a propriei nevrednicii, prin citirea Sfintei Scripturi și a vieților sfinților, care trezesc conștiința, prin spovedanie și deschiderea inimii în fața unui duhovnic.
Pildă din Pateric
Un frate a întrebat pe avva: „Cum știu că pocăința mea e adevărată?”
Avva i-a răspuns: „Când inima ta plânge fără să vrei, când lacrimile curg fără să le chemi, atunci Dumnezeu a atins sufletul tău.” Lacrimile pocăinței nu sunt o slăbiciune, ci o putere, ele nu ne înjosesc, ci ne înalță. În ele se ascunde o taină, omul care plânge pentru păcatele sale se curăță, se vindecă și se umple de lumină.