Frate duhovnicesc, legătura tainică și adesea uitată, viața lumii și rodirea duhovnicească a omului nu este doar locul în care trăim, ci ogorul în care Dumnezeu a semănat sămânța veșniciei.
Viața lumii este dar, dar nu este ținta, ea este calea, nu capătul, este vremea semănatului, nu a secerișului și cel ce se lipește de lume, uită că toate cele văzute sunt trecătoare, dar cele nevăzute sunt veșnice 2 Corinteni 4,18, viața lumii este scurtă, dar poate fi roditoare, dacă este trăită în Hristos.
Rodirea duhovnicească nu vine din belșugul lumii, ci din curăția inimii, nu din cât ai, ci din cât dăruiești, nu din cât cunoști, ci din cât iubești, nu din cât trăiești, ci din cum trăiești și cel ce își lucrează sufletul cu răbdare, cu rugăciune, cu post, cu iertare, va aduce roadă însutită nu pentru lume, ci pentru Împărăție.
Lumea este ogorul, omul este lucrătorul, iar roada este sfințenia. Dumnezeu nu ne-a pus în lume ca să ne pierdem în ea, ci ca să o sfințim, nu ca să ne închinăm făpturii, ci ca să o înălțăm prin viața noastră și fiecare zi, fiecare întâlnire, fiecare suferință este o sămânță ce poate rodi, dacă este udată cu har.
Rodirea duhovnicească nu este lucrare grăbită, ci răbdătoare așa cum pomul nu dă rod în iarnă, ci în vremea potrivită, tot așa și sufletul rodește când este lucrat cu statornicie, nu cu izbucniri, ci cu liniște, nu cu mândrie, ci cu smerenie și cel ce nu caută roada, ci doar să fie credincios, acela va rodi fără să știe.
Sfântul Efrem Sirul spune: „Cel ce se leapădă de lume, o sfințește cu viața lui.” Aceasta este taina, nu fugi de lume, ci trăiește în ea fără să fii al ei, nu te închide în sine, ci deschide-te spre Dumnezeu și atunci, viața ta va fi ca o făclie în întuneric, ca o sămânță care moare ca să aducă viață, ca o rugăciune care urcă și sfințește totul.
Viața lumii este vremelnică, dar rodirea duhovnicească este veșnică și cel ce trăiește cu înțelepciune, nu se teme de moarte, căci știe că moartea este doar secerișul roadelor. Nu se teme de suferință, căci știe că suferința este ploaia care udă ogorul inimii, nu se teme de singurătate, căci știe că în tăcere crește rădăcina rugăciunii.
Așadar, frate, trăiește în lume cu ochii la cer, lucrează ogorul inimii tale cu răbdare. Nu căuta roadele, ci credincioșia, nu te teme de secetă, nici de iarnă, căci Dumnezeu este Cel ce face să crească 1 Corinteni 3,7, și când va veni vremea, vei culege nu doar roade, ci veșnicie.
Pustia Inimii 