Frate, a venit vremea în care dascălul învață, dar nu mai iubește, predă, dar nu mai plânge, îndrumă, dar nu se roagă și astfel, ucenicul rămâne cu mintea plină, dar cu sufletul gol.
Părinții pustiei ziceau: „Dascălul adevărat nu este cel ce vorbește bine, ci cel ce se roagă pentru ucenicul său.” căci învățătura fără lacrimă este ca pâinea fără sare hrănește, dar nu satură.
În vremea noastră, dascălul se teme să mustre, dar nu se teme să uite, se grăbește să termine programa, dar nu se oprește să cerceteze inima copilului și astfel, ucenicul învață despre lume, dar nu despre cer.
Un bătrân spunea: „Dascălul care nu plânge pentru ucenic, nu va vedea roadele învățăturii sale.” căci lacrima pentru cel încredințat ție este semnul că ai înțeles că nu predai doar cunoștințe, ci suflet.
Frate, dacă ești dascăl, roagă-te pentru cei ce te ascultă, nu-i învăța doar ce se cere, ci ce se mântuiește, nu le da doar răspunsuri, ci și întrebări care duc la Dumnezeu și mai ales, nu uita că fiecare ucenic este o icoană în devenire și tu ești chemat să o ștergi de praf, nu să o lași în uitare.
Pustia Inimii 