Spunea avva Moise: „Tăcerea este limanul sufletului. Când valurile gândurilor se ridică, cel ce tace se odihnește în Dumnezeu.”
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Părinte, ce să fac ca să mă rog neîncetat?”
Și i-a răspuns: „Taci. Căci tăcerea naște rugăciunea, iar cuvântul mult o îneacă. Când limba se oprește, inima începe să grăiască.”
Alt bătrân zicea: „Tăcerea nu e lipsă de cuvinte, ci plinătate de Dumnezeu. Cel ce tace nu e mut, ci vorbește cu Cel Nevăzut.”
Și iarăși: „Când vorbești, să fie cu măsură, dar când taci, să fie cu înțeles. Tăcerea fără rugăciune e moarte, dar tăcerea cu pomenirea lui Dumnezeu e viață veșnică.”
Părinții pustiei nu vorbeau mult, dar inimile lor erau pline de strigăt către Dumnezeu. Tăcerea lor era rugăciune, iar rugăciunea lor era lumină.
Pustia Inimii 