Frate, a venit vremea în care omul are pâine, dar nu o împarte, are masă plină, dar inimă goală. Se roagă „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”, dar o păstrează doar pentru sine și astfel, pâinea s-a făcut prilej de mândrie, nu de milă.
Părinții pustiei ziceau: „Pâinea care nu se frânge, se împietrește.” Căci pâinea este dar, nu drept este binecuvântare, nu proprietate și cine o păstrează doar pentru sine, o pierde, dar cine o frânge cu dragoste, o înmulțește.
În vremea noastră, omul se teme să rămână fără, și de aceea nu dă. Se teme că nu va avea destul, și uită că Dumnezeu este Cel ce hrănește, dar pâinea care se dă cu inimă curată nu se împuținează, ci se sfințește.
Un bătrân spunea: „Când frângi pâinea cu cel flămând, frângi și inima ta pentru Dumnezeu.” Căci milostenia nu este doar gest, ci rugăciune, nu este doar faptă, ci jertfă, nu este doar ajutor, ci mântuire.
Frate, nu păstra pâinea doar pentru tine, frânge-o cu cel ce nu are. Împarte-o cu cel ce nu cere, oferă-o cu inimă smerită căci în ziua judecății, nu vei fi întrebat cât ai avut, ci cât ai dat, nu cât ai mâncat, ci cu cine ai mâncat.
Pustia Inimii 