În pustia inimii, acolo unde tăcerea devine rugăciune și singurătatea se umple de prezența Celui Nevăzut, începem să înțelegem că a fi nu este un fapt de la sine înțeles. Existența nu este un drept, ci un dar, nu suntem pentru că vrem, ci pentru că Dumnezeu voiește. El, Cel ce este „Eu sunt Cel ce sunt”, ne-a chemat din neființă la ființă, din întuneric la lumină, din singurătate la comuniune.
A fi înseamnă a fi în relație, dar nu orice relație este viață. Numai relația înrădăcinată în Dumnezeu, Cel în Treime slăvit, este izvor de viață adevărată Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc din veșnicie în iubire desăvârșită, iar omul, creat după chipul acestei iubiri, nu poate trăi altfel decât în comuniune. Nu suntem făcuți pentru izolare, ci pentru dăruire, nu suntem făcuți să fim „eu” închis, ci „noi” deschis o inimă care se lărgește până cuprinde pe toți și toate în Hristos.
Când mă întâlnesc cu celălalt, nu doar că mă descopăr pe mine, ci Îl întâlnesc pe Dumnezeu, Care Se ascunde în chipul fratelui meu. Existența devine astfel o icoană a comuniunii, o chemare la a fi împreună, întru Hristos, nu este de ajuns să existăm biologic; trebuie să fim în Dumnezeu, să trăim în El, să ne mișcăm în El, să iubim în El.
Lumea, cu toată complexitatea ei, nu este un labirint haotic, ci o țesătură de relații care își capătă sensul doar când firul vieții este țesut în războiul iubirii dumnezeiești. Fără Dumnezeu, relațiile devin tranzacții, iar existența o luptă pentru supraviețuire. Cu Dumnezeu, relațiile devin căi spre veșnicie, iar existența o pregustare a Împărăției.
Așadar, să nu ne temem de întâlnirea cu celălalt, să nu fugim de comuniune, să nu ne închidem în sine, căci acolo, în adâncul nostru, nu suntem singuri, Dumnezeu ne așteaptă și dacă Îl lăsăm să intre, El va face din inima noastră un cer, iar din viața noastră o liturghie.
Existența este numitorul nostru comun, partea care ne unește înainte de a ne despărți Cum anume să fim sau să existăm. Dar acest numitor nu este o simplă condiție biologică sau filosofică, ci este lucrarea iubitoare a Sfintei Treimi, Care ne-a creat din iubire și ne cheamă la comuniune cu Sine și unii cu alții. În Hristos, Fiul lui Dumnezeu, relația dintre persoane capătă sens deplin, căci El este Cel ce a unit cerul cu pământul, pe Dumnezeu cu omul, pe om cu aproapele său. Iar Duhul Sfânt, Duhul Adevărului și al păcii, este Cel ce leagă inimile noastre în iubirea care nu piere. Astfel, această relație nu doar că dă naștere unei lumi cu o dinamică extrem de complexă, ci o transfigurează, dând vieții o valoare nu doar deosebită, ci veșnică. De fapt, numai în Dumnezeu viața își află adevărata valoare.
Pustia Inimii 