Spunea un bătrân: „Asemenea unui om care stă la poarta cetății și nu lasă pe nimeni să intre fără cercetare, așa trebuie să fie mintea ta căci gândurile vin ca niște străini: unele aduc pace, altele tulburare, nu le primi pe toate, ci întreabă-le: ‘De unde vii și ce voie ai?’”
Un frate l-a întrebat pe avva: „Ce să fac, părinte, că gândurile mă tulbură și nu pot să mă rog?”
Și i-a răspuns bătrânul: „Nu e păcat că vin, ci păcat e să le faci loc. Gândul e ca o scânteie dacă o lași, aprinde pădurea, dar dacă o stingi cu rugăciune și cu pomenirea lui Dumnezeu, rămâne doar vântul ce a trecut.”
Alt bătrân zicea: „Când gândul îți spune: ‘Ești bun’, să-i răspunzi: ‘Nu sunt nimic’. Când îți spune: ‘Ești pierdut’, să-i răspunzi: ‘Domnul este milostiv’ așa se biruie gândul cu cuvântul lui Dumnezeu.”
Această temă este esențială în viața duhovnicească, pentru că gândurile sunt începutul tuturor faptelor. Părinții pustiei nu se luptau cu trupul, ci cu mintea, și acolo se câștiga sau se pierdea războiul.
Pustia Inimii 