Un frate l-a întrebat pe un bătrân din pustia Nitriei: „Ce să fac în vremea postului?” Și bătrânul i-a răspuns: „Să te golești de lume, ca să se nască în tine Hristos.”
Frate, a venit vremea tăcerii, a smereniei, a așteptării. Postul Nașterii nu este doar înfrânare de la carne, ci de la mândrie, de la judecată, de la uitarea lui Dumnezeu, este o călătorie spre peștera inimii, unde Pruncul vrea să Se nască.
Părinții pustiei ziceau: „Cel ce postește cu gura, dar nu cu inima, seamănă cu pomul care are frunze, dar nu are rod.” Postul este rodul tăcerii, al rugăciunii, al milosteniei. Este vremea în care sufletul se învelește în smerenie, ca să nu tremure în fața luminii.
Nu te teme de post, frate, nu este povară, ci eliberare, nu este lipsă, ci plinătate, nu este pedeapsă, ci pregătire căci Pruncul Hristos nu vine în palat, ci în iesle, nu în zgomot, ci în tăcere, nu în mândrie, ci în smerenie.
Doamne, Cel ce Te-ai născut în peștera sărăciei, fă din inima mea iesle curată. Curățește-mă de gânduri risipite, îmbracă-mă în tăcere, și aprinde în mine dorul după Tine, Fă ca acest post să nu fie doar al trupului, ci și al sufletului ca să Te primesc nu doar în ziua Nașterii, ci în fiecare clipă. Amin.
Pustia Inimii 