Frate, a venit vremea în care zgomotul nu mai vine doar din afară, ci și dinăuntru. Mintea aleargă, inima se tulbură, iar sufletul nu mai găsește loc de odihnă, se vorbește mult, se ascultă puțin, se trăiește grăbit.
Părinții pustiei ziceau: „Liniștea nu este lipsa sunetului, ci prezența lui Dumnezeu.” căci cel ce se liniștește, se adâncește și cel ce se adâncește, se roagă, iar rugăciunea în liniște este ca lumina în întuneric nu strigă, dar luminează.
În vremea noastră, omul caută zgomotul ca să nu audă golul din el, se înconjoară de sunete, de imagini, de vorbe, ca să nu rămână singur cu sine, dar sufletul nu se vindecă prin agitație, ci prin liniște și liniștea nu se cumpără, ci se dobândește prin nevoință.
Un bătrân spunea: „Când taci și te liniștești, începe Dumnezeu să vorbească.” dar pentru asta, trebuie să închizi ușa gândurilor, să oprești alergarea dorințelor, și să stai nu cu trupul, ci cu inima.
Frate, caută liniștea nu în munți, ci în cămara inimii, nu fugi de lume, ci fugi de tulburare, nu te teme de tăcere, căci în ea se naște rugăciunea și dacă vei păzi liniștea, vei auzi glasul Celui ce nu strigă, dar cheamă.
Pustia Inimii 