Discernământul

 Discernământul este considerat de Sfinții Părinți drept cea mai mare dintre virtuți, fiind cheia echilibrului duhovnicesc și a adevăratei cunoașteri de sine și de Dumnezeu. Este o lucrare interioară profundă, care nu se confundă cu inteligența sau experiența, ci se dobândește prin har, smerenie și rugăciune.

Discernământul, vederea limpede în viața duhovnicească

În pustie, părinții nu căutau doar să postească, să se roage sau să tacă, ei căutau să înțeleagă ce este de la Dumnezeu și ce nu. Această capacitate de a deosebi binele de rău, adevărul de înșelare, harul de iluzie se numește discernământ sau dreaptă socoteală.

Ce este discernământul?

 O virtute care ne ajută să alegem calea potrivită în orice situație, o „vedere lăuntrică” luminată de har, nu doar de rațiune, o sinteză între credință dreaptă (orthodoxia) și trăire dreaptă (orthopraxia. „Virtutea cea mai mare este discernământul.” Sf. Isaac Sirul

De ce este atât de important?

 Ne ferește de extreme, zel fără înțelepciune sau pasivitate mascată în „pace”, ne ajută să nu confundăm voia noastră cu voia lui Dumnezeu, ne păzește de înșelare, mai ales în viața duhovnicească. Discernământul este „paza minții”, „luarea aminte”, „sfânta cunoștință” toate expresii care arată o stare de trezvie și atenție continuă.

Cum putem dobândi discernământul?

 Prin rugăciune și smerenie. Harul lui Dumnezeu luminează mintea curată prin ascultare. Sfatul unui părinte duhovnicesc ne ferește de autoînșelare, prin experiență și răbdare. Discernământul crește în timp, prin încercări, prin citirea Sfinților Părinți, ei ne oferă repere clare și vii.

Pildă din Pateric

Un frate a întrebat pe avva: „Cum să știu dacă un gând e de la Dumnezeu?”  

Avva i-a răspuns: „Dacă te smerește, e de la El, dacă te înalță în ochii tăi, fugi de el.” Discernământul nu este o tehnică, ci o lumină ce nu se învață din cărți, ci se primește prin har. Cine îl are, vede limpede, cine îl caută cu sinceritate, va fi păzit de rătăcire.