Fraților, avem pilde și învățături de la Părinții ce s-au nevoit în liniștea adâncă a pustiei, unde vântul șoptește numele Domnului și nisipul păstrează urmele pașilor sfinți, am învățat că adevărata rugăciune nu se rostește cu buzele, ci se naște în inimă. Rugăciunea inimii „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul” este respirația sufletului, ritmul vieții celei adevărate. Rugăciunea inimii nu este doar cuvânt, ci prezență, nu este doar cerere, ci comuniune.
Rugăciunea inimii
Această rugăciune, rostită neîncetat, coboară din minte în inimă, și acolo se face foc care arde patimile, lumină care alungă întunericul gândurilor, și pace care întrece toată înțelegerea. În momentul când omul se dezbracă de lume, rugăciunea devine singura hrană, singura apă, singura mângâiere, ea ne leagă de Hristos nu prin cuvinte multe, ci prin iubire adâncă și smerenie.
Libertatea în Hristos
Libertatea pe care o dă Hristos nu este libertatea de a face orice, ci libertatea de a nu mai fi rob păcatului. În lume, omul este înlănțuit de dorințe, de frică, de slavă deșartă. În Hristos, omul este liber să iubească, să ierte, să se jertfească. Această libertate nu se câștigă prin putere, ci prin lepădare de sine. Când omul moare față de sine, trăiește în Hristos și atunci, chiar și în mijlocul pustiei, el este mai liber decât împărații lumii.
Fraților, nu căutați libertatea în zgomotul lumii, ci în tăcerea inimii, nu căutați rugăciunea în forme, ci în prezența lui Hristos. Lăsați mintea să coboare în inimă, și acolo veți afla cerul căci acolo, în adâncul inimii, Hristos așteaptă să fie chemat și când este chemat, vine și când vine, aduce pace, și când pacea vine, omul este liber.
Pustia Inimii 